Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘recente’

Mai bat un cui in sicriu

Tracklist:
1. Priceasna ardeleneasca de munca
2. Supravietuitor
3. Drumul meu
4. Priceasna ardeleneasca de resemnare
5. La arme
6. Snob-man
7. Priceasna ardeleneasca de convietuire
8. Mai bat un cui in sicriu
9. Rusine
10. Priceasna ardeleneasca de dragoste
11. Pula-n cur si bani de drum
12. Priceasna ardeleneasca de saracie
13. Paine si circ (cu Andy Ghost)
14. Pesa de dragoste
15. Priceasna ardeleneasca de bunastare
16. Teoria Lunetistului

Nu am avut niciodata o parere foarte buna despre metalul extrem autohton. De prea multe ori se dovedeste a fi o imitatie palida a ceea ce canta (sau cantau) trupele din strainatate. O „copie xerox de cacat pe hartie proasta”, ca sa ii parafrazam pe baietii de la Truda. Insa ei se incadreaza oare in acest cliseu al trupelor romanesti etern aservite trendurilor occidentale? Hai sa vedem.

In urma auditiei acestui material (partiala ce-i drept, pentru ca din downloadul pus de ei moca pe net lipsesc vreo 3-4 piese ale albumului), pot sa spun ca Truda, trupa relativ noua care (cred) scosese doar un album pana acum, imi depaseste asteptarile. Asta nu spune multe, pentru ca asteptarile mele erau deja foarte reduse. Da, instrumentatia e lipsita de originalitate, si da, vocalul suna ca o imitatie de Andy Ghost (deci practic imitatia unei imitatii), dar parca ei nu se iau tocmai in serios, lucru care din punctul meu de vedere ii iarta de multe pacate. „Pricesnele ardelenesti”, debordand de expresii licentioase, sunt prima indicatie a acestui lucru. Asa ar fi sunat probabil interludiile de pe Mugur de Fluier al lui Phoenix, daca Nicu Covaci ar fi fost beat. Totusi, ele au efectul ludic scontat, si ofera si coeziune albumului.

Despre piese nu se pot spune prea multe. Unora le place genul asta de muzica, altora nu. Mie din intamplare nu imi displace, iar acesti tineri se vede ca au entuziasm si „vana”. E vorba de un heavy metal cu influente death la nivelul vocalului. Nu este o muzica peste masura de agresiva, insa cu siguranta va pune pe fuga pe un fidel ascultator de Bambi. Unele momente solistice ale chitaristului sunt reusite, dar majoritatea sunt aceleasi riffuri pe care le-am auzit cu totii de la Jimmy Page incoace. Solistul are unele momente in care vrea sa ne arate ca stie si sa cante, dar destul de rare si deloc revelatoare. In rest, sa zic ceva despre mesaj? Inca de la prima piesa Truda ne demonstreaza ca nu vrea cu nici un chip sa iasa din cliseul „sistemul e de cacat”. Si nu se dezminte pana la finalul albumului, numai ca dupa cum am mai spus, ceea ce ii salveaza pe Truda de caderea in derizoriu si teribilism este factorul „caterinca” prezent in muzica lor.

Recomandari nu prea am, cam toate piesele sunt la acelasi nivel.

Rating: 6.5/10 (de ascultat numai pentru cine gusta genul muzical).

Anunțuri

Read Full Post »

Read Full Post »

death-magnetic

We die hard!


Tracklist:
1. That Was Just Your Life
2. The End Of The Line
3. The Broken, Beat and Scarred
4. The Day That Never Comes
5. All Nightmare Long
6. Cyanide
7. The Unforgiven III
8. The Judas Kiss
9. Suicide & Redemption
10. My Apocalipse

Primul contact cu acest atat de mult asteptat material discografic l-am avut in vara anului trecut, cand The day that never comes era difuzata regulat la radio (ma rog, la unele radiouri). Asteptarile mele (si probabil ale multor altora) nu erau prea ridicate avand in vedere ca ultimul album Metallica, datand de prin 2001 (de fapt 2003, ca m-a corectat Pasha), si numit Saint Anger, fusese pentru majoritatea o dezamagire. Totusi, cand am auzit piesa asta, mi-a venit inima la loc. „Aaa, Metallica s-a intors.”  Si nici nu stiam cata dreptate aveam, pentru ca intreg albumul nu e altceva decat o intoarcere. Un fel de masina a timpului.

Da, stiu ca The Day… e foarte asemanatoare cu alte piese Metallica (mai ales cu One, zic unii). Nu ma deranjeaza. De fapt trebuie sa recunosc ca niciodata lipsa de inventivitate muzicala nu m-a bucurat mai mult decat la auditia acestei piese, si de fapt a intregului album Death Magnetic. Stiu ca e de o subiectivitate crasa ce zic acum, dar asta e. Daca Saint Anger ar putea fi considerat un experiment, atunci a fost unul esuat din punctul meu de vedere. Baietii s-au intors la ce stiau ei sa faca mai bine si o fac la fel de bine ca oricand.

Inca de la prima piesa albumul se introduce ca un urmas demn al Master of puppets sau ..And justice for all. De fapt That was just your life contine unul dintre cele mai tari introuri al trupei..all time. Nici ceea ce urmeaza nu se lasa mai prejos. E intr-un fel copie la indigo a ceea ce canta Metallica la sfarsitul anilor 80…si imi place de mor! Primul moment de respiro e cea de-a patra piesa The day that never comes…dar nu dureaza prea mult pentru ca se transforma repede intr- o balada thrash ca la carte care continua linia impusa de Fade to black si One.  Ce-a de-a doua (si ultima) balada isi face aparitia cateva piese mai tarziu si este denumita (neinspirat dupa parerea mea) The unforgiven III. Dar este si ea ok, in orice caz nu face de ras trilogia pe care o incheie (Unforgiven-urile nu sunt printre favoritele mele). Si oricum, intregul farmec al acestui album este revenirea la temele vechi, deci nu vad nici un motiv sa ma plang.

Sa trecem insa si la partile mai putin bune. De pe la a sasea piesa incepe sa mai scada din entuziasm si sa intervina monotonia. Si era greu, poate imposibil, sa nu fie asa. Albumul asta, indiferent cat de bine produs si cat de entuziasti erau membrii trupei, nu avea cum sa fie mai bun decat acele albume care l-au precedat si l-au inspirat. Sa mai zic si de versurile….mai….putin inspirate? („suicide/i’ve already died”, „hunt you down all nightmare long”?!, etc)…mai bine lasa. oricum, nu au fost niciodata punctul forte al trupei. Dar parca pe vremuri nu-si dadeau in petic chiar asa.

Un nou Master of puppets? Cu siguranta ca nu. Dar ramane satisfactia de a asculta o trupa revenita la forma maxima cantand muzica pe care multi dintre noi au crescut.

highlights: That was just your life, The end of the line, The day that never comes, All Nightmare long.

rating: 7,5/10

Read Full Post »

Tudor: „Am fi putut fi singuri, Fat Frumos!”      Fat Frumos: „Fucking faggot.”


Tracklist:
1. Pe sarma
2. Bed for love
3. Fotomodele
4. Tata taie porcu
5. Dumnezeu nu apare la stiri
6. Cartita
7. Suflet normla
8. Sambata seara e plin de fete
9. Scrisoare cate Fat-Frumos
10. 17 ani.. infint
11. Undeva in Vama

o fi de ajuns ca un produs muzical (sau artistic in general) sa fie produs impecabil si sa aiba un target bine stabilit, pentru a se putea spune ca este reusit? albumul de fata dovedeste contrariul. sa nu mai vorbim ca exista albume produse groaznic care, chiar si asa, sunt excelente (vezi primele albume Cargo)

Chirila, in momentul despartirii de fostii colegi de trupa, a dat ca argument faptul ca el vrea sa evolueze muzical, sa se „maturizeze” (cred ca a folosit chiar cuvantul asta). eu unul nu constat nici o maturizare artistica pe acest album…doar folosirea acelorasi teme deja rasuflate (orasul gri, blabla) de la FIR incoace, oferite cu si mai mult patetism. in primul rand, ideile exprimate nu se pupa cu modul de expresie. imi aminteste de o trupa locala din brasov care avea o balada cu tempo extrem de lent, de o tristete incomensurabila cu refrenul „sistemul e de cacaaat, e de cacaaat”. tudor chirila incearca sa isi pastreze statutul de rebel si continua sa bage la inaintare piese „de protest” fara nici un fel de adancime, care nu pot fi luate in serios de la 18 ani in sus, datorita modului de expresie muzicala (pop rock insipid, balade care prinde la fete care se viseaza andreea raicu – ca doar ele e principalele fane) insa si datorita versurilor care sunt simple, pe intelesul tuturor si fara substrat (se aliniaza si ele targetului – bine lucrat!). calul din marlboro e mort si ingropat..traiasca calu lu fat frumos.

hai sa incerc sa le iau rapid pe rand:

pe sarma
– pop rock generic, un baiat si o fata pe o sarma care nu vor sa cada in lumea rea, ideea nu e groaznica, dar nici nu e dezvoltata mai mult de atat, mai multa creativitate muzicala nu ar strica.

bed for love
– singura piesa de pe album care nu ma deranjeaza in nici un fel. nici nu imi ofera orgasm multiplu. e simpla, suna bine, chirila si-a mai imbunatatit accentul in engleza. merita promovata, poate mai bine decat a fost. dar nu prea e relevanta pentru restul albumului.

fotomodele – incepe patetismul marca chirila…si dureaza tot restul albumului. continua exploatarea filonului FIR ca la „pe sarma” (si NI-meni nu STI-e ca PO-zele A-lea….o-Ra-sul ne-nVAta sa NU mai tra-IIm….iu-BI-to noi MErgem pe SAR-ma….are rost sa continui? v-ati prins despre ce vorbesc). imi place portiunea de „rock industrial” de la mijlocul piesei care suna exact ca mekanik-sef 🙂 nu mai are rost nici sa zic ca nu mi s-au umezit ochii de mila futomodelelor.

tata taie porcul – eu n-as compara piesa asta cu Timpuri Noi, mi se pare o insulta. Poate cu Daniel Iancu sau Margineanu..in cel mai bun caz. mai mult nu vreau sa zic.

dumnezeu nu apare la stiri
– asta stiam si eu. merita o piesa pe tema asta? poate, daca ar fi fost exprimata intr-un mod mai interesant si mai coerent. dar asa… multe fetitze de 15 ani vor gasi piesa asta profunda, asta conteaza cel mai mult.

cartita
– chirila probabil ca a cazut in cap de pe sarma si a zis sa incerce o alta metoda de a scapa de oras, si a intrat in subteran. aceste cautari nu reusesc sa imi starneasca nici un interes. poate sunt eu insensibil…!? patetismul artificial continua….in momentul asta incep sa ma gandesc ca albumul trupa veche era mai ok, ala macar era mai vesel.

suflet normal – banal chiar. in continuare, marturisesc ca nu gasesc nimic interesant la piesa asta.

sambata seara e plin de fete – cum e sa ai bancomat in dormitor? vreau si eu!

scrisoare catre fat-frumos – dupa 2 piese mai de umplutura, patetismul chirilic revine in forta si atinge apogeul. nu am inteles ce vina are fat-frumos, si ce vina au ascultatorii albumului.

17 ani…infinit – linia muzicala aminteste din nou mult prea mult de „Fericire in rate”. despre versuri sa mai zic ceva? inspiratie? originalitate? nici macar…

undeva in vama
– tentativa (esuata din punctul meu de vedere) de a exploata succesul unor melodii precum „vama veche”. altora poate le starneste nostalgii.

concluzie: instrumental vorbind, baietii se descurca insa nu ies in fata. vocal vorbind, chirila incearca din rasputeri sa arate ca nu e terminat ca solist, insa nu e mereu convingator. albumul, artistic vorbind, e un rebut. temele muzicale sunt reciclate rau de tot, versurile sunt patetice peste masura, prea putine momente „proaspete”.

rating: 5/10 cu indulgenta.

Read Full Post »