Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘psychedelic’

velvet-underground-and-nico

A thousand dreams that would awake me

Different colors made of tears


Tracklist:
1. Sunday morning
2. I’m waiting for the man
3. Femme fatale
4. Venus in furs
5. Run Run Run
6. All Tomorrow’s Parties
7. Heroin
8. There She Goes Again
9. I’ll Be Your Mirror
10. The Black Angel’s Death Song
11. European Son

Nebunia muzicala a anilor ’60 nu a fost intruchipata vreodata mai bine de vreo trupa. Si niciodata placerea si durerea, binele si raul, frumosul si uratul nu au incaput si nu s-au completat intre ele mai natural pe 2 fete de vinil. Contributia cantaretei de origine germana Nico (protejata lui Andy Warhol, care fiind managerul trupei la momentul respectiv, a insistat pentru ca ea sa fie prezenta pe disc), nu face decat sa amplifice calitatile mai sus mentionate. Andy Warhol, celebrul pop-artist, e de asemenea cel care a realizat coverul albumului, al carui simbol falic era subliniat de faptul ca banana avea o coaja „interactiva” ce se putea desface.

Insa continutul albumului e mult mai controversat decat coperta. Teme ce la momentul respectiv erau tabu in societate, dependenta de heroina, prostitutia  sau sadomasochismul sunt servite cu nonsalanta la fiecare a doua piesa. Lucru ce explica receptia proasta de care au avut parte Lou Reed si compania in acei ani. Ca sa nu mai vorbim ca din punct de vedere muzical Velvet Underground era total diferita de tot ceea ce se asculta la vremea respectiva (cu o posibila exceptie, Doors). Inclinatiile filosofice ale lui Lou Reed ce se manifesta permanent in versuri, dublate de inclinatiile catre experimental al poliinstrumentalului John Cale (soundul violei sale electrice e trademarkul albumului), de ritmurile neobisnuite, aproape tribale ale lui Maureen Tucker, si de vocea inconfundabila a lui Nico, fac din acest album o auditie total neobisnuita pentru un ascultator din perioada aceea, si nu numai.

Albumul debuteaza cu „Sunday morning”, o piesa care ar putea aparea in playlistul unui radio contemporan fara a-si arata catusi de putin varsta. Tin minte ca asta a fost senzatia mea la prima auditie: piesa asta e din 67? Parca ar fi fost scrisa ieri… o balada pe cat de frumoasa si de simpla, pe atat de subapreciata. Imediat dupa insa, urmeaza prima piesa „controversata”: „I’m waiting for the man”, o incursiune in viata unui junkie care isi asteapta dealerul. Desi tot Lou Reed este cel care o canta, totul s-a schimbat. Tonul vocii, ritmul, instrumentatia. O piesa clasica de rock’n’roll. Acest contrast puternic intre piese (atat la nivel liric cat si muzical), va continua pe tot parcursul inregistrarii. Este insa un contrast controlat, echilibrat.

Urmeaza apoi intrarea in scena a lui Nico, cu „Femme fatale”. Aceasta nemtoaica  are o voce care te obliga sa iei o atitudine extrema: sa o iubesti sau sa o urasti. Si asta instantaneu. Eu am mers pe prima varianta. E frumoasa si in acelasi timp are ceva sinistru…foarte greu de descris. Va veti lamuri ascultand-o. Si o veti iubi. Sau nu. Un lucru e clar…albumul asta nu ar fi fost la fel fara ea.

Materialul continua cu Reed cantand  „Venus in furs”, piesa dedicata sadomasochismului. O piesa a carei atmosfera orientala sustinuta de viola lui Cale si aparenta monotonie mi-a adus aminte de „Kashmir” de la Zeppelin (desigur, astea sunt singurele asemanari intre cele 2 piese, pe care le despart oricum 10 ani de istorie muzicala). La momentul asta inocentii ascultatori de muzica usoara din ’67 ce cumparasera albumul probabil ca tocmai il scoteau din pick-up si dadeau cu el de pamant pentru a-l exorciza.

In continuare, consistenta albumului scade un pic: „Run Run Run” nu este o piesa memorabila. Probabil ca este mult prea apropiata de epoca in care a fost compusa, spre deosebire de restul albumului. Insa „All tomorrow’s parties” e superba. Din nou vocea inghetata si misterioasa a lui Nico, din nou monotonia „frumoasa” a instrumentatiei care nu face decat sa sublinieze atmosfera incarcata. Dupa o ascultare piesa asta iti ramane in cap cel putin o saptamana…ceea ce poate fi un lucru bun sau rau (depinde daca o iubesti sau o urasti pe Nico). Iar apoi iata-ne ajunsi la momentul culminant al albumului, cea mai lunga, cea mai controversata si probabil cea mai memorabila piesa de pe album: epica „Heroin”…cantata, sau mai bine zis „experimentata” de Lou Reed. Probabil si cea mai buna transpunere in muzica a unui „trip”. „Heroin, be the death of me”….tragic de adevarat s-a dovedit a fi acest vers pentru Nico, a carei moarte tragica s-a datorat intr-o mare masura respectivului drog.

Dupa aceea, albumul se calmeaza, (Nico ofera un nou tur de forta cu „I’ll be your mirror”), cu posibila exceptie a ultimei piese, „European Son”, care reprezinta un final „zgomotos” si cat se poate de psihedelic.

Un album ce nu avea cum sa „dea bine” la vremea respectiva, fiind inevitabil comparat cu muzica hippiotilor de San Francisco (dispretuita de Reed si compania), ce era la apogeu atunci. Insa a supravietuit testului timpului. Pentru mine, cel mai bun album Velvet Underground, si posibil cel mai bun album al anilor ’60.

Piese remarcate: toate, mai putin „Run, run run” si „There she goes again”, ce suna banal pentru vremea respectiva si astfel sunt intr-o oarecare discordanta cu restul inregistrarilor. Or fi dorit sa atenueze un pic lipsa totala de comercialism a celorlalte piese.

Rating: 9,9/10 mancati-as!

Anunțuri

Read Full Post »