Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘pop’

Read Full Post »

Tudor: „Am fi putut fi singuri, Fat Frumos!”      Fat Frumos: „Fucking faggot.”


Tracklist:
1. Pe sarma
2. Bed for love
3. Fotomodele
4. Tata taie porcu
5. Dumnezeu nu apare la stiri
6. Cartita
7. Suflet normla
8. Sambata seara e plin de fete
9. Scrisoare cate Fat-Frumos
10. 17 ani.. infint
11. Undeva in Vama

o fi de ajuns ca un produs muzical (sau artistic in general) sa fie produs impecabil si sa aiba un target bine stabilit, pentru a se putea spune ca este reusit? albumul de fata dovedeste contrariul. sa nu mai vorbim ca exista albume produse groaznic care, chiar si asa, sunt excelente (vezi primele albume Cargo)

Chirila, in momentul despartirii de fostii colegi de trupa, a dat ca argument faptul ca el vrea sa evolueze muzical, sa se „maturizeze” (cred ca a folosit chiar cuvantul asta). eu unul nu constat nici o maturizare artistica pe acest album…doar folosirea acelorasi teme deja rasuflate (orasul gri, blabla) de la FIR incoace, oferite cu si mai mult patetism. in primul rand, ideile exprimate nu se pupa cu modul de expresie. imi aminteste de o trupa locala din brasov care avea o balada cu tempo extrem de lent, de o tristete incomensurabila cu refrenul „sistemul e de cacaaat, e de cacaaat”. tudor chirila incearca sa isi pastreze statutul de rebel si continua sa bage la inaintare piese „de protest” fara nici un fel de adancime, care nu pot fi luate in serios de la 18 ani in sus, datorita modului de expresie muzicala (pop rock insipid, balade care prinde la fete care se viseaza andreea raicu – ca doar ele e principalele fane) insa si datorita versurilor care sunt simple, pe intelesul tuturor si fara substrat (se aliniaza si ele targetului – bine lucrat!). calul din marlboro e mort si ingropat..traiasca calu lu fat frumos.

hai sa incerc sa le iau rapid pe rand:

pe sarma
– pop rock generic, un baiat si o fata pe o sarma care nu vor sa cada in lumea rea, ideea nu e groaznica, dar nici nu e dezvoltata mai mult de atat, mai multa creativitate muzicala nu ar strica.

bed for love
– singura piesa de pe album care nu ma deranjeaza in nici un fel. nici nu imi ofera orgasm multiplu. e simpla, suna bine, chirila si-a mai imbunatatit accentul in engleza. merita promovata, poate mai bine decat a fost. dar nu prea e relevanta pentru restul albumului.

fotomodele – incepe patetismul marca chirila…si dureaza tot restul albumului. continua exploatarea filonului FIR ca la „pe sarma” (si NI-meni nu STI-e ca PO-zele A-lea….o-Ra-sul ne-nVAta sa NU mai tra-IIm….iu-BI-to noi MErgem pe SAR-ma….are rost sa continui? v-ati prins despre ce vorbesc). imi place portiunea de „rock industrial” de la mijlocul piesei care suna exact ca mekanik-sef 🙂 nu mai are rost nici sa zic ca nu mi s-au umezit ochii de mila futomodelelor.

tata taie porcul – eu n-as compara piesa asta cu Timpuri Noi, mi se pare o insulta. Poate cu Daniel Iancu sau Margineanu..in cel mai bun caz. mai mult nu vreau sa zic.

dumnezeu nu apare la stiri
– asta stiam si eu. merita o piesa pe tema asta? poate, daca ar fi fost exprimata intr-un mod mai interesant si mai coerent. dar asa… multe fetitze de 15 ani vor gasi piesa asta profunda, asta conteaza cel mai mult.

cartita
– chirila probabil ca a cazut in cap de pe sarma si a zis sa incerce o alta metoda de a scapa de oras, si a intrat in subteran. aceste cautari nu reusesc sa imi starneasca nici un interes. poate sunt eu insensibil…!? patetismul artificial continua….in momentul asta incep sa ma gandesc ca albumul trupa veche era mai ok, ala macar era mai vesel.

suflet normal – banal chiar. in continuare, marturisesc ca nu gasesc nimic interesant la piesa asta.

sambata seara e plin de fete – cum e sa ai bancomat in dormitor? vreau si eu!

scrisoare catre fat-frumos – dupa 2 piese mai de umplutura, patetismul chirilic revine in forta si atinge apogeul. nu am inteles ce vina are fat-frumos, si ce vina au ascultatorii albumului.

17 ani…infinit – linia muzicala aminteste din nou mult prea mult de „Fericire in rate”. despre versuri sa mai zic ceva? inspiratie? originalitate? nici macar…

undeva in vama
– tentativa (esuata din punctul meu de vedere) de a exploata succesul unor melodii precum „vama veche”. altora poate le starneste nostalgii.

concluzie: instrumental vorbind, baietii se descurca insa nu ies in fata. vocal vorbind, chirila incearca din rasputeri sa arate ca nu e terminat ca solist, insa nu e mereu convingator. albumul, artistic vorbind, e un rebut. temele muzicale sunt reciclate rau de tot, versurile sunt patetice peste masura, prea putine momente „proaspete”.

rating: 5/10 cu indulgenta.

Read Full Post »

beatles

Nu am reusit niciodata sa imi explic succesul imens, mai bine zis starea de isterie pe care au provocat-o acesti baieti. Ma uitam ieri la una dintre primele lor aparitii la Ed Sullivan Show…mi se pareau un pic hilari. 4 baietei cu zambete largi si cu fetze de „geeks” (Ringo e nasol rau) aplaudati frenetic din public de nenumarate fetitze de maxim 18 ani, gata-gata sa lesine de fericire. Bine, pe vremea aceea asta se cerea. Baietei cuminti, tunsi si frezati, la costum, care sa cante cantecele despre dragoste. Si cu siguranta ca erau cei mai proaspeti din scena aia muzicala. Nu erau doar niste cantareti de pop, desi se adresau publicului respectiv. Au adaugat un pic de rock’n’roll, care prindea excelent la tineri inca din anii 50. Nu prea mult, si doar la nivel instrumental si deloc la capitolul „atitudine”, doar nu vroiau sa sperie parintii care sa nu ii mai lase pe copii la concert. Deci, muzica lor era un amestec de pop (mai ales la nivelul armoniilor vocale) si rock’n’roll imprumutat de la muzicieni precum Chuck Berry.

Albumul de fata, care e si cel de debut, a avut asa cum era de asteptat un succes enorm in Marea Britanie, punand in valoare hituri precum „Please please me” si „Love me do”, care acaparasera deja atentia publicului ca singleuri (coperta era sugestiva din punctul asta de vedere…sub titlu scrie: „with Love me do and 12 other songs”). Beatlemania era gata sa inceapa.

Albumul debuteaza cu o piesa care induce in eroare ascultatorul asupra naturii restului pieselor. „I saw her standing there” e intr-adevar o piesa rock in traditia lui chuck berry. Din pacate ceea ce urmeaza e o adunatura de balade siropoase (Misery, Do you want to know a secret, PS I love you, Love me do), poate ca unii (mai bine zis unele) le gusta, eu nu. Nu ma deranjeaza sentimentalismele, atata timp cat nu sunt in exces ca in cazul de fata. Iar melodiile in sine sunt simplute si fara nici o urma de virtuozitate tehnica. Celelalte cateva piese decente de pe album nu sunt compuse de ei, („Chains”, „Boys” „Twist and shout”), dar oricum in vremea respectiva era neobisnuit pentru o trupa sa aiba pe un album opt piese compuse de membrii sai (Lennon si McCartney in cazul de fata). Single-urile „Please please me” si „Love me do”, au doar meritul de a fi „catchy” (principalul merit al Beatles-ilor era talentul de a crea pe banda rulanta piese extrem de fredonabile) si sunt primele mostre de piese pop ale cvartetului care vor monopoliza topurile in urmatorii ani.

Un album de debut slabut dupa parerea mea, dar care s-a vandut si a stabilit un standard pentru muzica (si mai ales vanzarile) albumelor beatles ce vor urma pe tot parcursul anilor 60.

Nota: 5/10

Piese remarcate: I saw her standing there, Chains, Boys, Twist and shout

Read Full Post »

julee

Pe Julee Cruise o ştie toată lumea. Dar poate numele i-l vedeţi pentru prima oară. V-aţi lămuri dacă aş spune “Twin Peaks” ? Albumul acesta este o mostră de dream pop, în spatele căreia se află Angelo Badalamenti – compozitorul, producătorul şamd. Luate separat, unele piese sunt superbe (Falling, Into the Night, The Nightingale, The World Spins), însă albumul ca întreg cade într-o monotonie de cântec de leagăn. Poate acesta-i e şi scopul. Cum altfel poţi ajunge la vise? Totuşi, cred că e mult mai interesant să asculţi albumul cu gândul la Twin Peaks. “Darkness” e un laitmotiv, atât al filmului, cât şi al creaţiei lui Badalamenti. Dar de ce am asculta albumul acesta mai mult decât cel cu coloana sonoră a filmului? Răspunsul meu ar fi: pentru că aici avem vocea lui Julee Cruise. Pe tot albumul. O voce plăpândă, tânguitoare, înceţoşată, care până la urmă te-ar putea trezi singur într-o pădure, cântându-ţi duios neputinţa. Ascultaţi-l singuri.

Read Full Post »

toriamos1

1. Crucify (5:00)
2. Girl (4:07)
3. Silent All These Years (4:11)
4. Precious Things (4:27)
5. Winter (5:42)
6. Happy Phantom (3:15)
7. China (5:00)
8. Leatherq (3:12)
9. Mother (6:59)
10. Tear In Your Hand (4:38)
11. Me And A Gun (3:44)
12. Little Earthquakes (6:52)

Acesta e albumul de debut al artistei. Un strigăt al feminităţii prin talentul lui Tori Amos. Melodiile ei încărcate de sensibilitate, inspirate din măruntele probleme ale vieţii (micile cutremure), din care transpare sinceritatea, sunt susţinute de picăturile notelor la pian. Instrumentaţia, fără a fi însă încărcată, e un punct forte al acestui album. Contribuţia substanţială este însă vocea lui Tori Amos, cu timbrul său aparte, atât de “heartbreaking”, vibrant. Inflexiunile sale creează imaginea unei voci tremurate din timpul unui plânset. La început albumul ar putea fi considerat unul trist, dar mai degrabă este unul eliberator, cu notele unei să zicem “discharge piano-blues sonata”. Amintirea modului în care am făcut cunoştinţă cu melodiile de pe “Little Earthquakes” (mulţumesc, Irru) mă face întotdeauna să zâmbesc cu nostalgie. Cred că mai tot timpul am ascultat albumul în registrul de toamnă de atunci.

Read Full Post »