Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘metal’

Mai bat un cui in sicriu

Tracklist:
1. Priceasna ardeleneasca de munca
2. Supravietuitor
3. Drumul meu
4. Priceasna ardeleneasca de resemnare
5. La arme
6. Snob-man
7. Priceasna ardeleneasca de convietuire
8. Mai bat un cui in sicriu
9. Rusine
10. Priceasna ardeleneasca de dragoste
11. Pula-n cur si bani de drum
12. Priceasna ardeleneasca de saracie
13. Paine si circ (cu Andy Ghost)
14. Pesa de dragoste
15. Priceasna ardeleneasca de bunastare
16. Teoria Lunetistului

Nu am avut niciodata o parere foarte buna despre metalul extrem autohton. De prea multe ori se dovedeste a fi o imitatie palida a ceea ce canta (sau cantau) trupele din strainatate. O „copie xerox de cacat pe hartie proasta”, ca sa ii parafrazam pe baietii de la Truda. Insa ei se incadreaza oare in acest cliseu al trupelor romanesti etern aservite trendurilor occidentale? Hai sa vedem.

In urma auditiei acestui material (partiala ce-i drept, pentru ca din downloadul pus de ei moca pe net lipsesc vreo 3-4 piese ale albumului), pot sa spun ca Truda, trupa relativ noua care (cred) scosese doar un album pana acum, imi depaseste asteptarile. Asta nu spune multe, pentru ca asteptarile mele erau deja foarte reduse. Da, instrumentatia e lipsita de originalitate, si da, vocalul suna ca o imitatie de Andy Ghost (deci practic imitatia unei imitatii), dar parca ei nu se iau tocmai in serios, lucru care din punctul meu de vedere ii iarta de multe pacate. „Pricesnele ardelenesti”, debordand de expresii licentioase, sunt prima indicatie a acestui lucru. Asa ar fi sunat probabil interludiile de pe Mugur de Fluier al lui Phoenix, daca Nicu Covaci ar fi fost beat. Totusi, ele au efectul ludic scontat, si ofera si coeziune albumului.

Despre piese nu se pot spune prea multe. Unora le place genul asta de muzica, altora nu. Mie din intamplare nu imi displace, iar acesti tineri se vede ca au entuziasm si „vana”. E vorba de un heavy metal cu influente death la nivelul vocalului. Nu este o muzica peste masura de agresiva, insa cu siguranta va pune pe fuga pe un fidel ascultator de Bambi. Unele momente solistice ale chitaristului sunt reusite, dar majoritatea sunt aceleasi riffuri pe care le-am auzit cu totii de la Jimmy Page incoace. Solistul are unele momente in care vrea sa ne arate ca stie si sa cante, dar destul de rare si deloc revelatoare. In rest, sa zic ceva despre mesaj? Inca de la prima piesa Truda ne demonstreaza ca nu vrea cu nici un chip sa iasa din cliseul „sistemul e de cacat”. Si nu se dezminte pana la finalul albumului, numai ca dupa cum am mai spus, ceea ce ii salveaza pe Truda de caderea in derizoriu si teribilism este factorul „caterinca” prezent in muzica lor.

Recomandari nu prea am, cam toate piesele sunt la acelasi nivel.

Rating: 6.5/10 (de ascultat numai pentru cine gusta genul muzical).

Anunțuri

Read Full Post »

Motorhead – Overkill (1979)

Tracklist:
1. Overkill
2. Stay Clean
3. (I Won’t) Pay Your Price
4. I’ll Be Your Sister
5. Capricorn
6. No Class
7. Damage Case
8. Tear Ya Down
9. Metropolis
10. Limb from Limb

Asta e genul de album pe care simt nevoia sa il mentionez desi s-a scris o groaza despre el. Eu nu voi face asta, la urma urmei exista un singur cuvant care poate sa descrie muzica celor de la Motorhead mai bine decat 100 altele: BADASS. Motorhead sunt, fara voia lor, ceea ce trupe ca Manowar se screm din rasputeri sa fie (si tot nu le iese), si anume intruchiparea heavy metalului. Spun „fara voia lor”, pentru ca Lemmy Kilmister sustine in continuare ca Motorhead ar canta „rock’n’roll”. Asa o fi, dar e vorba de un rock’n’roll mai distorsionat, mai pervers si mai rapid ca niciodata.

Nu voi intra in detalii despre melodii, toate se aseamana, insa reusesc sa fie in acelasi timp suficient de autonome si de antrenante incat sa iti fie imposibil sa te plictisesti pana la final. Prima piesa merita sa dea numele albumului, si e una dintre cele mai influente in randul thrasherilor care aveau sa apara in anii 80. E usor sa iti dai seama de ce. Mie imi e imposibil sa nu incep dau din cap, cel tarziu pe la jumatatea ei.

Trupa era bine inchegata la momentul respectiv, cantand deja impreuna de cativa ani, si avand un album la activ. Cei 3 membri ai trupei, toti instrumentisti buni, se completeaza excelent. Cat despre vocea lui Lemmy….sa nu intram in detalii si sa spunem doar ca este perfecta pentru soundul trupei. Iar versurile….”only way to feel the noise is when it’s getting loud”…..nu, lasa.

Un album excelent de DAT DIN CAP. Poate cel mai bun din categoria asta. 8/10 pentru momentele de animaleala pe care mi le-a intermediat.

Read Full Post »

Death – Crystal Mountain

asta e pentru mine cea mai buna piesa de metal extrem all-time.

Read Full Post »

facelift

take another hit, and bury your brother!

Tracklist:
1. We Die Young
2. Man In The Box
3. Sea Of Sorrow
4. Bleed The Freak
5. I Can’t Remember
6. Love, Hate, Love
7. It Ain’t Like That
8. Sunshine
9. Put You Down
10. Confusion
11. I Know Something (‘Bout You)
12. Real Thing

Facelift a fost unul dintre primele albume de grunge care a avut succes comercial, inainte ca Nevermind de la Nirvana sa atinga statutul de fenomen. De fapt, e cam aiurea spus „grunge”, pentru ca Alice in Chains canta cel mai pur heavy metal posibil. cel putin pe acest album de debut. Si nici nu e de mirare ca a avut succes intr-o perioada in care intreaga suflare a pletosilor se saturase pana peste cap de trupe de hair-metal ca Motley Crue, Poison si compania. Pana si MTV se saturase de ei, dovada fiind faptul ca la cateva luni dupa lansarea albumului, Man in the box isi facea aparitia in playlistul MTV.

Ceea ce canta aici Alice in Chains nu e deloc inovator, muzical vorbind. E mai degraba o intoarcere la metalul traditional, numai ca ceea ce ii desparte de toti ceilalti este pesimismul nemasurat de care sunt impregnate toate piesele. 12 cosmare adunate intr-un album (poate ca ar fi sunat mai bine sa fie 13). Vocea lui Layne Staley (muuult mai sugestiva decat a lui Kobain daca ma intrebati pe mine) si versurile sociopate gandite de acesta sunt principalul motiv. La care se adauga chitara lui Jerry Cantrell, completand perfect peisajul depresiv.

Desigur, comparat cu urmatorul album (Dirt), Facelift e aproape vesel. Dar asta e alta poveste. Cateva piese de pe album ies in fata inca de la prima ascultare, cum ar fi We die young si Man in the box, ajunse intre timp adevarate imnuri ale grunge-ului…dar si cateva mai putin cunoscute precum Sea Of Sorrow (foarte tare schimbarea de tempo de la inceput), Bleed The Freak si (mai ales) Sunshine, a carei refren o transforma brusc dintr-o piesa monotona intr-una extrem de interesanta si de…depresiva. Nu mai vorbesc de solourile lui Cantrell, care au calitatea de a fi scurte si de a merge „la sentiment”.

Poate ca ar fi fost mult mai bine pentru toata lumea daca AIC ar fi scurtat un pic albumul asta. Adica, ultimele 3-4 piese nu prea sunt la nivelul restului. Si daca tot n-au reusit sa faca 13 piese, nu prea avea rost sa se screama sa ajunga pana la 12, si sa puna b-sideurile rezultate pe album. Dar tot Alice In Chains sunt si alea, ceea ce inseamna ca eu nu ma plang. Sunt interesante si ele in sensul ca se apropie un pic mai mult de zona blues-ului. (mai ales Real Thing).

Un album pe care unii il vor gasi monoton (in special ultima treime), insa eu, subiectiv ca intotdeauna, il voi nota cu 8,5/10. Desi nu il recomand cuiva care cauta o auditie vesela.

Read Full Post »

415C0vJrppL._SL500_AA240_

You’re wasting your lead, aim for the head!

Tracklist:
1. The Hordes
2. The Pain Of Being Dead
3. Cannibal
4. Brains
5. Ressurection Cemetery
6. Kingdom Of The Undead
7. Epulum
8. Necromancer
9. The Night Has A Thousand Eyes
10.  Zombie Sweetheart
11. Aim For The Head
12. Zombified

Te poate atrage la o trupa ca aceasta altceva decat numele? Buna intrebare. Pe mine numele m-a facut sa le acord o ascultare. Imi pare rau? Nu, de fapt a fost chiar o experienta amuzanta.

Ei se numesc „Send more paramedics”. Si canta ceva ce ei numesc „zombiecore”, care in fond e o combinatie de thrash si hardcore. Ce mai e de zis despre ei? A da. Sunt niste zombie canibali care se hranesc cu creiere umane. Sau cel putin par convinsi de chestia asta atunci cand sunt pe scena. Probabil ca multe trupe de black numai viseaza sa atinga un asemenea nivel de imbecilitate in show-urile lor si costumatiile lor. Numele trupei, dupa cum am aflat, este inspirat din filmul horror/comedy „Return of the living dead”.

Ce se poate spune despre albumul asta? Muzical, este destul de banal pentru orice initiat al metalului extrem. Apropo, celor care nu sunt interesati de acest gen le spun de pe acum sa nici nu incerce sa asculte chestia asta. (Ceilalti, care sunt pregatiti sa infrunte horzile de zombie si de clisee, vor gasi albumul aici ). Piesele sunt scurte si rapide, lucru binevenit. Sunt de asemenea banale…foarte banale pentru o trupa cu un asemenea nume. Vocalul e oribil, e absolut infect…deci se potriveste perfect cu tema trupei. Instrumentistii se pricep destul de bine la ceea ce fac. Pacat ca ceea ce fac devine repetitiv de pe la a 2 a piesa.

Din pacate (?), trupa s-a auto-lichidat cativa ani mai tarziu, dupa ce „comisese” 3 albume. Paramedicii insa continua sa vina, in numar din ce in ce mai mare, pentru a ingriji victimele.

Mesajul trupei catre fanii indurerati de despartirea lor iminenta a fost urmatorul:

Dear Mortals,

Send More Paramedics will be playing their last show on 27 October 2007 at Joseph’s Well in Leeds. We will be honouring all the commitments we have made up to that date. It’s been 6 years but our zombie corpses are finally rotting to the point at which we can continue no more. A million thanks to you all.

Yours faithfully,

SMP

RIP!

rating 4,5/10

Read Full Post »

De pe albumul Lightning To The Nations (1980)

Read Full Post »

retalorig

if you can’t eat it or fuck it…then kill it!


Tracklist:
1.  Jack Daniel’s and Pizza
2. Angry Neurotic Catholics
3. S.M.D.
4. Ground Zero Brooklyn
5. Race War
6. Inner Conflict
7. Jesus Hitler
8. Technophobia
9. Manic Depression
10. USA for USA
11. Five Billion Dead
12. Sex and Violence

Aceasta este trupa din a carei cenusa urma sa se nasca mult mai celebra Type O Negative (prin vocalul si basistul Peter Steele si chitaristul Kenny Hickey). La mijlocul anilor 80 Carnivore era o trupa mai mult sau mai putin anonima de thrasheri care tocmai isi lansasera primul album (denumit extrem de original Carnivore), si care nu aveau cam nimic in plus de oferit fata de restul trupelor de gen care rasareau in perioada respectiva ca ciupercile dupa ploaie: muzica destul de stereotipica, versuri la fel, axate pe violenta si sex… Lucrurile se schimba insa in 1987, cand baietii se decid sa faca primul lor album un pic mai serios. Ceea ce a rezultat e practic matricea pe care se va dezvolta stilul Type O Negative in deceniul urmator.

Temele predilecte raman violenta, conflictul, insa acesta din urma se muta spre interior. Prima piesa, Jack Daniel’s and Pizza, este o gluma, chiar una proasta (cel mai probabil e vorba de o inregistrare a unuia dintre membrii trupei dand la boboci), insa are meritul de a avertiza ascultatorul inca din start in ce se baga. „Ni se rupe de parerea ta”, asta e mesajul.

Cea de-a doua piesa, Angry Neurotic Catholics, surprinde. Nu muzical, ci prin faptul ca pune probleme de natura religioasa intr-o cu totul alta maniera decat alte trupe de profil din perioada respectiva care se multumeau de cele mai multe ori cu un „hail Satan”. Pe urma nihilismul si miserupismul (atat muzical cat si liric) continua atingand apogeul pe piesa S. M. D. (prescurtare de la Suck My Dick), si incepi sa te gandesti ca poate ai supraestimat potentialul trupei asteia. Restul albumului insa practic spulbera aceasta supozitie. Pe de o parte ni se ofera o perspectiva distopica asupra viitorului si o critica violenta a societatii americane (Race War, Technophobia), iar pe de alta parte continua trimiterile la religie si la un conflict interior pe piesele Inner Conflict si Jesus Hitler, cea din urma fiind povestea tragi-comica (mai mult tragica) a doua suflete total opuse captive intr-un singur corp uman, hiperbolizare a propriilor trairi ale autorului. „Is this the second coming or the fourth reich?” se intreaba sincer Steele, si raspunsul ramane in aer. Muzical, piesa tradeaza admiratia trupei pentru Black Sabbath, intro-ul fiind o variatie a temei Iron Man, care da apoi intr-un thrash galopant si contine si cel mai bun solo de chitara de pe album.

Manic Depression demonstreaza ca trupa nu se ia prea in serios, si ca pentru ei e vorba in primul rand de distractie. E unul dintre cele mai originale si mai amuzante coveruri dupa Jimi Hendrix facute vreodata. Asta daca gusti umorul sec si macabru care va deveni un trademark si pentru Type O, cativa ani mai tarziu.

Five Billion Dead e exclusiv instrumentala, si este prima materializare a unor teme ce vor fi preluate de T O N pe albumul lor de debut. Sex and Violence, din nou intr-o nota umoristica, inchide cercul si ne aduce din nou de unde am plecat. Previzibil dar multumitor.

Pentru cineva care a fost cucerit de materialele timpurii ale celor de la T O N, discul asta va reprezenta un regal. Pentru mine ramane unul dintre cele mai bune discuri de Thrash ale anilor 80. Riffuri solide, colaborare excelenta intre muzicieni si versuri pe alocuri bune.

Piese de rezistenta: Race War, Inner Conflict, Jesus Hitler, Manic Depression, Sex and Violence.

Rating: 8/10

Read Full Post »

Older Posts »