Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘blues’

Alexandru Andries – Bootleg (2)

track 05

track 06

track 07

track 08

track 09

track 10

track 11

 

prima parte aici

Anunțuri

Read Full Post »

Alexandru Andries – Bootleg (part 1)

andries

N-am mai postat de mult timp nimic pe aici asa ca m-am hotarat sa revin in forta.

Era 1978 sau 1979…sau 1977? in orice caz pe undeva pe acolo. Eu nu eram nici macar in proiect. Taica-miu a avut intr-o zi a acelui an indefinit niste oaspeti, pe niste prieteni de-ai lui, care au venit impreuna cu un tanar student la arhitectura, pe atunci necunoscut publicului larg, pe care i l-au prezentat. Numele sau banuiesc ca l-ati ghicit deja. Da, Andries. Printr-o intamplare fericita, taicamiu poseda pe atunci un junghi de chitara clasica, din aia pe care invata copiii sa cante, si la care urma si eu sa zdranganesc 20 de ani mai tarziu, si mai avea si un magnetofon. Ce a urmat a fost destul de previzibil. Un mini-recital marca Andries, din care nu lipseau unele dintre piesele care urmau sa il faca celebru precum Dracula Blues, insa si unele mult mai putin cunoscute.

fiind un tip destul de altruist de felul meu, vi le ofer spre auditie. calitatea inregistrarii lasa un pic de dorit, insa e scuzabil fiind vorba de o inregistrare pe o rabla de magnetofon care acum 30 de ani era vechi.

Iata primele 4 piese. O sa revin cu altele. Pana atunci, auditie placuta!

track 01

track 02

track 03

track 04

Read Full Post »

album-ten-years-after

1. „I Want to Know” (Mc Leod) – 2:11

2. „I Can’t Keep from Crying, Sometimes” (Kooper) – 5:24

3. „Adventures of a Young Organ” (Lee, Churchill) – 2:34

4. „Spoonful” (Willie Dixon) – 6:05

5. „Losing the Dogs” (Lee, Dudgeon) – 3:03

6. „Feel It for Me” (Lee) – 2:40

7. „Love Until I Die” (Lee) – 2:06

8. „Don’t Want You, Woman” (Lee) – 2:37

9. „Help Me” – (Bass, Dixon, Williamson) – 9:51

Albumul de debut al trupei din Nottingham îşi afirma apartenenţa la stilul blues-rock ce cucerise Anglia în acei ani. Dacă prima piesă e un antreu blues standard, următoarele se împregnează cu o abordare psihedelică. Agoniile orgii Hammond, pe care culisează solourile de chitară, creează un blues modern, urban. Coveruri aproape obligatorii în epoca în care blues-ul era luat ca etalon muzical:  Spoonful, Help me. Un album creat de nişte britanici care probabil se săturaseră de „râncezeala” din Nottingham. Nimic excepţional; piesele originale sunt slabe. Am ascultat materialele lor live, care sunt de departe mai bune. Acolo îşi iau libertatea de a improviza şi de a lungi piesele până la leşin. O muzică de fundal pentru activităţi de rutină sau escapade nocturne.

Nota lui Vlad: 6.0

Read Full Post »

led_zeppelin12

Tracklist:
1. Good times bad times
2. Baby I’m gonna leave you
3. You shook me
4. Dazed and confuzed
5. Your time is gonna come
6. Black mountain side
7.Communication breakdown
8. I can’t quit you babe
9, How many more times

1969…anul zero pentru muzica heavy metal, insa si pentru rockul post-hippiot in general. Pentru ca asta e anul in care au fost lansate cateva dintre cele mai influente albume din istoria rockului. Led Zeppelin e doar unul dintre numele mari care s-au lansat in acel an, alaturi de Genesis, King Crimson si multi altii. Insa debutul acestei trupe a fost probabil cel mai important prin faptul ca a definit inceputul unei noi ere, cea a rockului greu.

La prima vedere, materialul nu pare sa aduca nimic nou in peisajul muzical al momentului. Adica, riffuri agresive de chitara se mai auzisera si prin alte parti, pe la Cream, pe la Hendrix, pe la Rolling Stones. Iar ceea ce canta Led Zep aici e in fond un blues-rock mult mai distorsionat ca de obicei. Insa ceea ce iese in fata ca o inovatie e cu siguranta agresivitatea tobelor, Bonham poate fi de buna dreptate considerat inventatorul percutiei heavy metal. Alaturi de basistul John Paul Jones cei doi formeaza o sectiune de ritm senzationala si mult inaintea timpului lor.Cat despre Jimmy Page..mai are nevoie de vreo prezentare? aproape toate piesele de pe album sunt tinute in picioare de talentul lui de a crea riffuri memorabile (Good times bad times, Communication breakdown, How many more times), care aveau sa dea tonul pentru piesele cu care isi vor incanta Led Zeppelin fanii in anii urmatori. Cat despre Robert Plant… adevarul e ca nu e in forma lui maxima, insa se descurca destul de bine. Unele piese ii ies, altele nu. Ghinionul lui ca a nimerit intr-o trupa cu asemenea instrumentisti, altfel as fi lasat-o mai moale cu critica. Oricum, Led Zeppelin nu ar mai fi fost Led Zeppelin fara el, asta e clar.

Albumul e unul omogen ca stil, destul de multe dintre piese sunt remake-uri ale unor piese de blues, insa interpretate dupa cum am aratat intr-un stil mai mult decat original, care va deveni trade-mark pe albumele urmatoare. In acelasi timp e evidenta concentrarea pe muzica mai degraba decat pe versuri, acestea din urma sunt mai degraba „standard” pentru vremea lor.

O fi asta primul album de heavy metal? Eu nu m-as aventura sa sustin asta. Insa e cu siguranta unul dintre punctele de plecare. Oricum ar fi , ramane un album de debut excelent si unul dintre cele mai inovatoare ale sfarsitului anilor 60. nota 8,5/10 .

Read Full Post »

blonde_on_blonde_b0000c8avu

Daca „The freewheeling Bob Dylan” a fost dupa toate probabilitatile cel mai bun album din perioada sa folk, si cel mai influent in acelasi timp, „Blonde on Blonde” reprezinta incununarea unei alte ere pentru Dylan. A perioadei lui de blues-rock, si in acelasi timp de miserupism total fata de ceea ce astepta publicul de la el. Nu mai stiu cine a zis (posibil Joan Baez), faptul ca Dylan nu era dintre aceia care se ghidau dupa public, ci lasa publicul sa vina dupa el. Insa treaba asta se anunta a fi destul de paguboasa atunci cand, aflat la apogeul carierei sale de folkist, tanarul ajuns persoana publica peste noapte decide dintr-o data sa isi schimbe stilul cu 180 de grade. Miscare care l-a costat multi fani, insa prin care s-a eliberat de povara de a fi ceea ce asteptau ceilalti sa fie si prin care si-a recastigat autonomia artistica. Trecerea sa la chitara electrica si incropirea trupei care il va acompania de aici incolo a fost evident primita cu ostilitate de publicul sau folkist, care l-a acuzat ca „s-a vandut”, insa piese revolutionare precum „Like a rolling stone” n-aveau cum sa nu aiba un ecou, imbinand versurile extraordinare si vocea inconfundabila ale lui Dylan cu talentul instrumentistilor. Din aceasta perioada fertila dateaza si albumul de fata, ultimul dinaintea misteriosului sau accident de motocicleta, despre care nu se stie daca a avut loc cu adevarat sau a fost doar un pretext pentru dylan de a se sustrage din lumina reflectoarelor pentru cativa ani. E un album de referinta si prin faptul ca a fost primul dublu LP din istoria muzicii rock. Si unul dintre primele care amintesc de un album-concept.

Blonde on blonde debuteaza cu „Rainy Day Women No. 12 & 35” o piesa destul de ciudata, in ritm de mars, atipica pentru Dylan si pentru restul albumului, care insa a avut un inexplicabil (pentru mine) succes. Cum se face ca cea mai slaba piesa de pe album a ajuns sa fie printre cele mai cunoscute, nu prea imi explic. O legenda despre piesa asta e aceea ca Dylan refuza sa o cante altfel decat „stoned”. de ce, v-o spun versurile.

Insa de la a doua piesa incolo si pana la ultima, toate pot concura pentru un loc pe un best-of Bob Dylan. Versurile sunt mult mai criptice decat pe albumele lui folk, si melodiile mult mai sofisticate. E greu sa zic ce ma atrage mai mult la piesele astea, muzica sau versurile. Poate mai degraba imbinarea aproape metafizica dintre cele doua. Si aici vorbesc de piese precum „Visions of Johanna”, „Just like a woman”, sau „One of us must know” , astea find doar primele care imi vin in minte, si care au toate un motiv comun, femeia (de aici pana la un album concept e cale lunga, dar tot e un inceput, si o intentie usor sesizata). Insa capodopera albumului e reprezentata de ultima piesa (ultima in mod vadit intentionat, si care in varianta originala ocupa o fata intreaga de vinil): Sad eyed lady of the lowlands. Nu stiu ce as putea spune despre ea. Mai bine va las sa o descoperiti daca nu ati facut-o deja. E o piesa monotona prin lungimea ei insa e vorba de o monotonie voita, una frumoasa. Un mod metaforic a ii spune femeii careia ii e destinata ca ar putea continua la nesfarsit fara sa reuseasca sa o descrie asa cum si-ar dori. Probabil una dintre cele mai frumoase balade de dragoste compuse vreodata.

Concluzie: daca n-ati ascultat inca albumul asta grabiti-va sa o faceti. 9,5/10. Piese remarcate: …la dracu, toate!

Read Full Post »