Posts Tagged ‘alternativ’

A few years ago, I was going through a phase where I would listen to a considerable number of albums every day, in the hope of finding something that would resurrect the excitement I had once felt when listening to albums such as King Crimson’s “In the Court of the Crimson King” or, better yet, Pink Floyd’s “Wish You Were Here”. While my goal was somewhat clear, nothing seemed to work for me then. I was about to give up, when I read a review about an album that would soon flush away all the frustrations about not being able to draw any feeling from the music I listened to.

The moment I discovered Jeff Buckley’s „Grace”, my experience of music took an unexpected turn for the better. In many ways it was different from the two aforementioned quintessential prog albums (which I had often used as a measure for other music). However it possessed a sensibility and fragility that I had never found elsewhere. It was as if some ethereal creature from another world had decided to leave a sign of its presence on Earth, but remain anonymous by using Buckley’s voice and likeness. And this analogy, which might seem a bit far-fetched, might actually reflect to a certain extent Jeff Buckley’s influence on the music scene. Gone from the world far too early, a person of formidable talent, he did manage to leave a legacy, in the form of one album, that will send shivers down the spines of music lovers for… well, forever. I can’t really see it any other way.

It’s not easy to objectively comment upon an album one is so emotionally attached to, but I’ve decided that, after all, I’m not even going to try to write an objective review. No, this will be about the “Grace” that blew my mind away, sending waves of adrenalin through my body, literally F-ing up my psyche into sheer ecstasy (by ‘literally’ I actually mean ‘figuratively’, just so you know). But just to entertain the illusion that this is not my personal review, I’ll use the second person from now on. This should hopefully do the trick of getting you involved in the description I’m about to give.


The album opens with some quiet, otherworldy electric guitar harmonics and arpeggiated chordal work, subtly emphasised with a whammy bar and volume pedal. Then Buckley’s voice comes in. This is when you realise your ears are in for a real treat. The voice strikes you as gentle yet raw and you get a certain feeling that this is not where the surprises stop. And indeed it isn’t. By the second chorus, the voice starts to soar while the instrumentation simply explodes in a Zeppelin-esque manner. There’s tension and release, then tension and release again, and your brain slowly gets flooded with endorphins. Now you’re ready for what comes next.


The title track is simply amazing. Retaining some of the tension and otherworldliness of the previous song, it manages to take you new places with its slightly more constant and alert beat and Buckley’s vocals ranging from breathy to almost shouted. And here you start to get the sense of the singer’s incredible 4-octave vocal range.


‘Last Goodbye’ is somewhat of a pop song, which doesn’t mean it is any less enjoyable. The intro slide guitar riff, complemented by the catchy bass line (which gets repeated in different forms throughout the song) is one of the better moments of the song. The run through different tonalities and timbres makes the song interesting enough to belong on this nearly-perfect album.


‘Lilac Wine’ is the first cover on the album (there are two more: ‘Hallelujah’ and ‘Corpus Christi Carol’). It is a serene and sensitive song and its sparse and quiet instrumentation leaves room for the singer’s perfectly-controlled voice. At this point you realise that there are many sides to Buckley’s musical sensibility.


‘So Real’ is one of the more powerful moments on the LP. The lyrics and the vocal melody blend so well that you cannot help but think of how it echoes the avant-garde experimentation on Tim Buckley, Jeff’s Father’s, album ‘Lorca’. Complete with dissonant guitar parts and controlled vocal disorder, it hints at the darker, more chaotic side of Buckley’s psyche.


‘Hallelujah’ is one of the few covers in rock history that manage to surpass the original. While Leonard Cohen’s version is indeed a wonderful performance, Buckley adds the depth of his own voice and sensibility to the song. While the dynamic variations in the song are subtle, there are so many hair-raising moments that it is as if you were enraptured and taken apart, neuron by overstimulated neuron, by Buckley’s voice – which, on this track, reaches its peak in terms of clarity and expressiveness. It is hardly imaginable how a song conveying so much pain and disappointment can have such an uplifting effect.


A composition more in the realm of soul music than anything else, ‘Lover, You Should’ve Come Over’ nicely highlights Buckley’s vocal ability, and the band’s instrumental prowess. Buckley’s voice is perfectly fitted for this kind of composition.


A reprise of a Middle English hymn, ‘Corpus Christi Carol’, with its peaceful instrumentation and ethereal vocal part, is a song that, while somewhat detached from the rest of the album, can bring the listener to emotional areas yet unvisited. Buckley shifts freely from his head voice to his falsetto voice throughout the song, which contributes to the feeling of otherworldly serenity.


The heavy ‘Eternal Life’ kicks in full blast, spoiling the effect of the previous song a little. The lyrical content is also powerful, while possessing a certain naivety. It’s a song that kicks your heart around as if it were a soccer ball in a room with walls only two feet apart. A good song indeed, but it somewhat pales in comparison to the final track.


‘Dream Brother’ closes the album in a vigorous and emotionally intense manner. Lyrically making reference to Buckley’s father’s absence during Jeff’s early life, this song is almost mind-altering. It is as if digging out the bones of hated memories and then pouring cement over them. The closing line – “asleep in the sand, with the ocean washing over” literally washes over your mind, sending shivers and spikes through your body. It is glimpse into Jeff Buckley’s vantage point – the tragedy, the pain, the fear, the disappointment, but also the joy and numinous ecstasy of his short existence.

Jeff Buckley’s album “Grace” is not just an LP that you listen to, it is an experience that pulls you in and doesn’t let you go until you listen to it again and again and again… Well it doesn’t really ever let you go. After hearing it once, your perception of music might never be the same.

Rating: 9.5/10


Read Full Post »

STANEE! Las-o baa!

1. Perfect
2. Vecina
3. Luca
4. Tanta
5. Emigrant USA
6. Stan
7. Namol
8. Victoria

Succesul unei trupe ca Timpuri Noi la scurt timp dupa ’90, atunci cand muzica romaneasca ce nu se conforma ideii de „slagar” iesea in sfarsit din anonimat, este foarte explicabil. Tineri, plini de entuziasm si de idei, baietii aveau si unele atuuri in comparatie cu trupe deja recunoscute la nivel national precum Cargo sau Iris: in primul rand, ceea ce cantau ei suna mult mai „fresh”, si in al doilea rand, ei nu se prea luau in serios. Ironia si autoironia se face simtita de la vizionarea copertei pana la fiecare acord de pe fiecare piesa, si totusi piesele suna extrem de autentic si au un stil inconfundabil, preluat intr-o masura mai mare sau mai mica de multe trupe care le vor urma (Sarmalele Reci, Vama Veche, Taxi, etc).

Fara indoiala ca sufletul trupei e reprezentat de solistul Artan si de chitaristul Dan Iliescu (uneori solist si el). Insa intregul registru instrumental e foarte bine pus la punct si suna excelent. Toate piesele se incadreaza in limbajul rock, insa abordarea este variata. Piesa Emigrant USA este cel mai bun exemplu, incepand ca un blues traditional si incheindu-se in stil de heavy metal 70’s. Piese ca Vecina, Luca, Tanta, Namol au setat un standard pentru piesele pe care Timpuri Noi aveau sa le lanseze pe tot parcursul anilor 90: ghiduse, haioase, fredonabile, de facut show in concerte. Stan face si ea parte din categoria asta, fiind in acelasi timp un prilej pentru Iliescu sa isi etaleze skillurile de chitara (nu fara obisnuita autoironie, personajul Stan fiind un „chitarist” care isi tortureaza vecinii de la bloc). Pacat de calitatea inregistrarii, care la fel ca in cazul Cargo prezentat mai devreme,  lasa de dorit.

Prima si ultima piesa (Perfect si Victoria) reprezinta parca o incercare a trupei de a isi depasi limitele si de a face mai mult decat caterinca, versurile dobandesc un anume substrat in contextul societatii romanesti in tranzitie.

Timpuri Noi e cu siguranta un album de referinta pentru timpul sau si ramane unul dintre cele mai bune produse ale muzicii usoare de la noi, ridicandu-se fara nici o problema la standardele de calitate ale muzicii de afara, din toate punctele de vedere…mai putin cel al inregistrarii.

rating: 8.5/10

piese de referinta: Perfect, Tanta, Victoria

Read Full Post »

Va propun spre ascultare una dintre primele piese ale trupei Timpuri Noi, dinainte de Revolutie (1988). Asta ca un fel de avanpremiera la recenzia albumului lor de debut, pe care vreau sa o fac in curand. Aceasta piesa din pacate nu e inclusa pe albumul Timpuri Noi. Influentele occidentale ale trupelor precum U2 se fac simtite mai mult decat si-ar fi dorit regimul, motiv pentru care trupa aceasta atat de talentata a trebuit sa astepte pana dupa 90 pentru a se lansa discografic propriu-zis (pana atunci avusese doar aparitii sporadice pe compilatii Electrecord).

Read Full Post »


suntem toti o apa si-un pamant

1. Bara Bara Gol Gol
2. Aievea
3. 1000 De Chipuri
4. Vorbe-n Vant
5. Miez De Zi
6. La La La
7. Cain
8. The Mirror And The Window
9. New Old Day
10. Nightflight
11. After The End Of The World

Se pare ca aducerea lui Dan Byron pe postul de vocal a fost mutarea propice pentru a ii aduce pe Kumm in prim-planul muzicii alternative de la noi. Prezenta lui Byron a adus carisma care lipsea trupei la nivelul vocalului si a umplut parca un gol. Stilul trupei s-a schimbat de asemenea destul de mult o data cu venirea sa, insa nu stiu in ce masura ar trebui sa pun aceasta schimbare de directie pe seama lui.

Inca de la primele piese se constata ca se pune accentul pe bas parca mai mult decat pana acum, multe dintre ele fiind caracterizate de sunetul acestuia (Miez de zi, exemplul cel mai bun in sensul asta, alaturi de 1000 de chipuri) . Saxofonul in schimb are prezente mai discrete, iar chitara ramane undeva in spate, cu interventii solistice rare dar de bun-gust, lucru atat de rar in rockul nostru romanesc incat merita apreciati baietii de la Kumm si pentru asta.

Albumul este practic impartit in doua: prima parte contine piese mai antrenante, poate un pic comerciale, si cantate in romana. Majoritatea acestora au facut furori si au introdus pe Kumm publicului (mai) larg, cel mai mare succes comercial al trupei fiind probabil 1000 de chipuri. Cea de-a doua parte a albumului este cantata in englezeste, in traditia primului album, si contine piese mai introspecte, mai „de atmosfera”. In engleza sau in romana, versurile raman ceea ce ne asteptam de la Kumm, adica abstracte, uneori chiar inspirate.

Un album bun, poate un pic mai comercial si mai putin „jucaus” decat primul, dar se ridica usor la nivelul acestuia. I-as putea reprosa lipsa de forta in anumite momente, si i-as mai reprosa (lui Byron in special), piesa La La La, care ar fi sunat mult mai bine (dupa parerea mea) fara distorsionarea digitala a vocii. Inteleg motivul, dar scopul nu cred ca a fost atins. Nu suna mai sinistru, ci doar mai aiurea, si Byron avea capacitatea vocala de a scoate ceva fain din piesa aia (care liric vorbind era promitatoare).

Piese recomandate: 1000 de chipuri (se putea!?), Miez de zi, Vorbe-n Vant, The mirror and the window

Rating: 7,4/10

Read Full Post »

the good son

sorrow’s child grieves not what has passed, but all the past still yet to come

1. Foi Na Cruz
2. The Good Son
3. Sorrow’s Child
4. The Weeping Song
5. The Ship Song
6. The Hammer Song
7. Lament
8. The Witness Song
9. Lucy

Acesta e albumul prin intermediul caruia am facut cunostinta cu personajul Nick Cave. Unul excelent, printre cele mai bune ale sale, insa care te poate face sa te inseli destul de mult in legatura cu natura muzicii lui. Pentru ca e un album foarte atipic pentru el, foarte linistit. Coperta spune totul: Cave cantandu-le unor copilasi.

Si exact asa se prezinta acest material, inca de pe prima piesa, Foi Na Cruz (a carui refren e o preluare a unei melodii religioase braziliene). Aceasta exprima o pace interioara inedita pentru Cave, a carui stare conflictuala se manifesta pana atunci pe cam toate melodiile. Acest lucru e explicabil prin prisma vietii sale private, creatia albumului suprapunandu-se cu momentul in care reuseste sa isi invinga dependenta de heroina care il macinase pana atunci. Exista si cateva piese care fac trimitere la latura lui „salbatica” (cum ar fi cea care da titlul discului si care ilustreaza parabola fiului risipitor din perspectiva celuilalt fiu, cel cuminte, si evident frustrat), insa si acestea au un sound mult mai bland si mai usor de digerat decat cele cu care isi obisnuise Cave fanii. Instrumentatia urmeaza si ea acest tipar, fiind discreta in cele mai multe cazuri si permitandu-i lui Cave sa isi faca numarul.

Albumul demonstreaza ca baladele sunt punctul forte al artistului. Majoritatea sunt  memorabile, in special Sorrow’s Child (cu un pasaj de pian si versuri rascolitoare), The Weeping Song, The Ship Song…ultimul fiind unul dintre cele mai frumoase si mai simple cantece de dragoste compuse vreodata. Desigur, are concurenta chiar pe acest album din partea ultimei piese, Lucy, cea mai scurta, dar foarte intensa ca feeling.

Un album pe care poti sa te „chillax”, dar mult mai mult de atat. Un album esential al lui Nick Cave pe care il recomand oricui vrea o introducere usor de digerat in discografia acestui artist.

piese remarcate: absolut toate sunt bune. nici o „uscatura”.

rating: 9,5/10.

Read Full Post »

Kumm - Moonsweat March

all the forms become uniforms

1. Small
2. A Midwinternight’s Dream
3. Dancing On The Wires
4. Marty
5. Moonsweat March
6. Ego-Etno-TV-Personality
7. Listen To My Songs
8. Now And After
9. Dictionary
10. Secret Room
11. Ce si Cum (bonus)

Kumm readuce in actualitate progresivul in muzica romaneasca prin acest album, la 25-30 de ani dupa primele incercari in acest sens, apartinand clasicilor Phoenix sau Sfinx. De data aceasta insa e vorba de un sound mult mai apropiat de ceea ce se canta peste hotare, cu iz de alternativ. Intreg albumul (mai putin ultima piesa care e un bonus) este in limba engleza, si a starnit reactii pozitive si in strainatate, lucru destul de neobisnuit pentru o trupa romaneasca.

Acest debut este fara indoiala cel mai putin comercial album al baietilor de la Kumm, ei permitandu-si sa se joace cu sunete foarte diverse, pastrandu-si insa un stil propriu. Printre protagonisti se numara cativa muzicieni de exceptie ca Eugen Nutescu, cel care desi este principalul compozitor al trupei, vocal si lead-guitarist, lasa saxofonul lui Iordache sa „conduca” la nivel de sunet. Ceea ce da nastere acestui sound Kumm, poate cel mai bine evidentiat aici pe melodia A midwinternight’s dream, o piesa care ar ajunge usor pe o compilatie best-of a progresivului romanesc. Celelalte piese sunt mult mai influentate de muzica alternativa contemporana, insa influentele nu se opresc aici. Marty e o demonstratie de funk, multe piese au si influente psihedelice, iar Ego-Etno-TV-Personality are o tenta folclorica. La nivel liric, majoritatea pieselor sunt mai putin accesibile (nici engleza lui Nutescu nu ajuta prea mult in sensul asta) insa exista si momente umoristice reusite (Dictionary).

Fara indoiala avem de-a face cu un album de mare valoare pentru anul 2000 in Romania. Dintre partile mai putin reusite ale albumului as aminti lipsa unui vocalist pe masura trupei, lucru care urma sa fie remediat prin aducerea lui Byron cativa ani mai tarziu, si faptul ca unele piese seamana destul de mult intre ele (nu multe ce-i drept).

Piese remarcate: Small, A Midwinternight’s Dream, Marty, Ego-Etno-TV-Personality, Dictionary

Rating: 7,5/10

Read Full Post »


scuzati cacofonia…

1. Corabia Nebunilor
2. In Iarba
3. Inger Sedat
4. Zgarba
5. Noapte
6. Indiferent
7. Nimic De Pe Frontul De Est
8. Lumini
9. Travka
10. Zambetul Tau
11. Jump

Noul val de  alternativ romanesc, de dupa 2000, in frunte cu trupe precum Luna Amara sau Kumm, a declansat pe buna dreptate entuziasm in randurile tinerilor aspiranti la statutul de „rockstar” din tara noastra. Travka este cel mai probabil unul dintre produsele acestui entuziasm, si posibil cel mai de succes. Dar oare albumul lor de debut face fata unei comparatii cu trupele mai sus mentionate? Sa vedem..

Prima piesa este destul de inselatoare in ceea ce priveste continutul albumui. Te face sa crezi ca este vorba de un pop-rock gen Vama. In urma auditiei intregului album pot spune ca aceasta piesa, Corabia nebunilor, este cea mai buna (si in mod ironic si cea mai comerciala). Poate daca s-ar fi limitat la piese de genul asta ar fi fost mai bine. Un refren catchy, o melodie care te prinde, instrumentatie suficient de „grea” incat sa fie numita rock, versuri simplute. Nimic original, ce-i drept, dar nimic care sa deranjeze. Insa nu. Baietii au vrut mai mult. „Travka” insa nu i-a ajutat in acest sens. Piesele urmatoare par sa nu mai aiba nici o legatura cu acea corabie a nebunilor pe care o proclamasera in debutul si in titlul albumului. Pare a fi mai degraba o corabie a teribilistilor. Din punct de vedere muzical lucrurile nu se schimba radical, ramane o instrumentatie simpluta, vocalul pare in anumite momente sa se chinuie sa sune ca Luna Amara, probabil acelasi mimetism specific romanesc care a creat si atatea clone minculescu. In fine, nu aceasta lipsa de originalitate ma deranjeaza cel mai tare. Ci..versurile. Nu sunt genul care sa asculte muzica fara sa le acorde deloc atentie. Si versuri precum cele ale piesei In Iarba („Personal te simt” si „ochi de-ai tai de-as avea i-as fuma la o cafea”. „Jar-extaz, bizar-razand”)…nu prea ma ajuta sa ma bucur de muzica… Versurile criptice nu ma deranjeaza (vezi Blonde on blonde), dar cele in cauza sunt cam ieftine, parca s-ar screme sa fie „deosebite”. Dupa parerea mea. Altii le vor considera „adanci”.

Nici Inger sedat (cel mai mare hit al trupei din cate stiu) nu se abate de la aceasta regula („nici tu nu ai cap…ce ma fac?”). Dar mai enervant decat versurile este rip-offul Cargo (dupa refren, cand incepe vocalul sa cante „pa-ra-ra…”)…baietilor probabil ca le placea piesa „Povestiri din gara”, dar aluziile muzicale catre ea puteau fi un pic mai subtile de atata.

Restul albumului continua in acelasi ton. Versuri neinspirate condimentate pe alocuri cu travka verde de acasa (care pare a fi leit-motivul trupei). Nimic special nici la nivel instrumental. Foarte putine solouri…Noapte este singura piesa pe care imi amintesc sa fi intalnit asa ceva, si suna foarte asemanator cu cel putin alte 20 de piese pe care mi-a fost dat sa le aud pana acum.

Diagnostic final: Se pare ca travka nu are efecte atat de bune asupra inspiratiei artistice cum se povesteste. Sau poate nu era de calitate?

Rating: 5,5/10

Read Full Post »

Older Posts »