Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘80s’

That’s right…your stereo is f…ed up!

Tracklist:
1. Say No! to Authority
2. Wanna Die
3. Society
4. California Sucks
5. Murder in the Brady House
6. I Can’t Stand Myself
7. My Song
8. High Ambitions
9. March of the Lawmowers
10. Leave Me Alone
11. Don’t Touch My Car
12. 7-11
13. Cows
14. Work
15. Wavin Gerbs
16. Liar
17. O.M.W.
18. Clean-Cut Asshole
19. Raining Needles
20. BPD
21. Experience the Ozzfish
22. Jockpunk
23. K-Mart Blues
24. Bates Hotel
25. Hardcore Hippie
26. What Is Right
27. Yeah Baby!
28. In the Hospital
29. I Feel Like Shit
30. I Hate Led Zeppelin
31. American Suicide
32. A Political Song for Screeching Weasel to Sing
33. Twinkie Warfare
34. Stoned and Stupid
35. Life Sucks (And So Do You)
36. I Wanna Be Naked!
37. My Right
38. Hey, Suburbia
39. Ashtray

Auditia materialelor din anii 80 ale celor de la Screeching Weasel reprezinta un punct foarte bun de pornire pentru cei care vor sa se familiarizeze cu ceea ce insemna punkul acum doua decenii.

E vorba de 39 de piese compresate in mai putin de 40 de minute, majoritatea foarte scurte si foarte „hardcore”. Inregistrari de o calitate indoielnica, profanitati la tot pasul, teribilism si versuri la ‘sto. Dar si foarte, foarte mult talent. Albumul este un diamant neslefuit al genului. Instrumentistii si solistul incepeau sa aiba experienta si acest lucru se simte in momentul in care compari piesele acestea cu variantele lor initiale, de pe  primul demo, pe care il veti gasi pe bootlegul Punk Rock Superheroes, in cazul in care veti reusi sa suportati calitatea execrabila a sunetului (eu am reusit si chiar mi-au placut.  Au fost primele piese Screeching Weasel pe care le-am ascultat si care m-au facut sa cercetez trupa mai indeaproape).

Caracterul uneori contradictoriu al versurilor, care avea sa devina obisnuit pe urmatoarele albume, este prezent si aici. Piesa I Can’t Stand Myself zice asa: „girls are repulsed by the sight of me i slouch and i don’t brush my teeth don’t have a job – don’t go to school and worst of all – i think i’m cool, i can’t stand myself”. Versuri care spun multe despre atitudinea punk, insa si despre genul de umor gustat de Ben Weasel (fondatorul trupei, vocalistul si „poetul” din spatele versurilor). Alte piese duc umorul „Beavis&Butthead” si mai departe, cum ar fi Wavin’ Gerbs, o descriere succinta a activitatii de prajire a unui hamster la microunde. Majoritatea pieselor au continut liric apropiat de acest nivel. Asa ca daca genul acesta de umor va face sa va puneti mainile in cap, cel mai bine e sa evitati albumul din start. Pe cei pe care nu ii deranjeaza atat de mult povestile cu hamsteri si aparate de tuns iarba care explodeaza, si imprecatiile la adresa hippiotilor demne de Cartman, acest album ii va surprinde si cu unele piese care incearca sa depaseasca acest nivel, insa nu prea multe. (A Political Song For Screeching Weasel To Sing, My Right).

Din punct de vedere muzical, albumul ii va incanta pe fanii de hardcore. Amatorii de punk clasic vor gasi si ei cateva piese interesante (Hey, Suburbia), desi influenta celor de la Ramones se va simti mult mai mult pe urmatoarele albume. Instrumentatia este una tipica pentru hardcore, tobosarul face o treaba foarte buna, iar chitara are cateva momente in care arata in mod neasteptat creativitate (cum ar fi finalul piesei Cows, altfel total neinteresanta, care este salvata de aceasta mica interventie solistica a lui Jughead).

Pe scurt, Screeching Weasel este o auditie obligatorie pentru toti fanii de hardcore. Cei care s-au familiarizat cu Screeching Weasel prin albumele acestora pop-punk s-ar putea sa nu il guste, insa adevarul e ca acesta e cel mai punk dintre albumele lor si are un mare plus la capitolul atitudine.

Piese recomandate: I Can’t Stand Myself, Cows, Wavin’ Gerbs (animal violence for the win!), O.M.W. , In The Hospital.

Rating: 7.5/10
Gasiti acest album, alaturi de intreaga discografie Screeching Weasel, aici.

Anunțuri

Read Full Post »

un cover punk „old school” dupa piesa asta:

Read Full Post »

Va propun spre ascultare una dintre primele piese ale trupei Timpuri Noi, dinainte de Revolutie (1988). Asta ca un fel de avanpremiera la recenzia albumului lor de debut, pe care vreau sa o fac in curand. Aceasta piesa din pacate nu e inclusa pe albumul Timpuri Noi. Influentele occidentale ale trupelor precum U2 se fac simtite mai mult decat si-ar fi dorit regimul, motiv pentru care trupa aceasta atat de talentata a trebuit sa astepte pana dupa 90 pentru a se lansa discografic propriu-zis (pana atunci avusese doar aparitii sporadice pe compilatii Electrecord).

Read Full Post »

De pe albumul Lightning To The Nations (1980)

Read Full Post »

retalorig

if you can’t eat it or fuck it…then kill it!


Tracklist:
1.  Jack Daniel’s and Pizza
2. Angry Neurotic Catholics
3. S.M.D.
4. Ground Zero Brooklyn
5. Race War
6. Inner Conflict
7. Jesus Hitler
8. Technophobia
9. Manic Depression
10. USA for USA
11. Five Billion Dead
12. Sex and Violence

Aceasta este trupa din a carei cenusa urma sa se nasca mult mai celebra Type O Negative (prin vocalul si basistul Peter Steele si chitaristul Kenny Hickey). La mijlocul anilor 80 Carnivore era o trupa mai mult sau mai putin anonima de thrasheri care tocmai isi lansasera primul album (denumit extrem de original Carnivore), si care nu aveau cam nimic in plus de oferit fata de restul trupelor de gen care rasareau in perioada respectiva ca ciupercile dupa ploaie: muzica destul de stereotipica, versuri la fel, axate pe violenta si sex… Lucrurile se schimba insa in 1987, cand baietii se decid sa faca primul lor album un pic mai serios. Ceea ce a rezultat e practic matricea pe care se va dezvolta stilul Type O Negative in deceniul urmator.

Temele predilecte raman violenta, conflictul, insa acesta din urma se muta spre interior. Prima piesa, Jack Daniel’s and Pizza, este o gluma, chiar una proasta (cel mai probabil e vorba de o inregistrare a unuia dintre membrii trupei dand la boboci), insa are meritul de a avertiza ascultatorul inca din start in ce se baga. „Ni se rupe de parerea ta”, asta e mesajul.

Cea de-a doua piesa, Angry Neurotic Catholics, surprinde. Nu muzical, ci prin faptul ca pune probleme de natura religioasa intr-o cu totul alta maniera decat alte trupe de profil din perioada respectiva care se multumeau de cele mai multe ori cu un „hail Satan”. Pe urma nihilismul si miserupismul (atat muzical cat si liric) continua atingand apogeul pe piesa S. M. D. (prescurtare de la Suck My Dick), si incepi sa te gandesti ca poate ai supraestimat potentialul trupei asteia. Restul albumului insa practic spulbera aceasta supozitie. Pe de o parte ni se ofera o perspectiva distopica asupra viitorului si o critica violenta a societatii americane (Race War, Technophobia), iar pe de alta parte continua trimiterile la religie si la un conflict interior pe piesele Inner Conflict si Jesus Hitler, cea din urma fiind povestea tragi-comica (mai mult tragica) a doua suflete total opuse captive intr-un singur corp uman, hiperbolizare a propriilor trairi ale autorului. „Is this the second coming or the fourth reich?” se intreaba sincer Steele, si raspunsul ramane in aer. Muzical, piesa tradeaza admiratia trupei pentru Black Sabbath, intro-ul fiind o variatie a temei Iron Man, care da apoi intr-un thrash galopant si contine si cel mai bun solo de chitara de pe album.

Manic Depression demonstreaza ca trupa nu se ia prea in serios, si ca pentru ei e vorba in primul rand de distractie. E unul dintre cele mai originale si mai amuzante coveruri dupa Jimi Hendrix facute vreodata. Asta daca gusti umorul sec si macabru care va deveni un trademark si pentru Type O, cativa ani mai tarziu.

Five Billion Dead e exclusiv instrumentala, si este prima materializare a unor teme ce vor fi preluate de T O N pe albumul lor de debut. Sex and Violence, din nou intr-o nota umoristica, inchide cercul si ne aduce din nou de unde am plecat. Previzibil dar multumitor.

Pentru cineva care a fost cucerit de materialele timpurii ale celor de la T O N, discul asta va reprezenta un regal. Pentru mine ramane unul dintre cele mai bune discuri de Thrash ale anilor 80. Riffuri solide, colaborare excelenta intre muzicieni si versuri pe alocuri bune.

Piese de rezistenta: Race War, Inner Conflict, Jesus Hitler, Manic Depression, Sex and Violence.

Rating: 8/10

Read Full Post »

diamondheadlightcd300

Am I evil? Yes I am.


Tracklist:
1. Lightning to the Nations
2. The Prince
3. Sucking My Love
4. Am I Evil?
5. Sweet and Innocent
6. It’s Electric
7. Helpless

Istoria e deseori nedreapta. In cazul trupei Diamond Head, nu se dezminte. Trupa care i-a facut pe cei de la Metallica sa se apuce de cantat. Si al carui nume nu mai spune nimic astazi. Ce-i drept, in cazul asta cel putin, se poate spune ca elevul si-a depasit maestrul.

Insa e imposibil ca dupa auditia acestui material sa nu tragi concluzia : de aici si-au tras Metallica 80-90% din influente. O singura piesa, „The prince”, te poate duce automat cu gandul la un numar destul de mare de piese Metallica, din primii ani de activitate, mai ales rifful principal si solo-ul. Si Hetfield si compania nu ascund acest lucru. De fapt, li se intampla destul de des sa cante in concert melodii de pe albumul asta, iar cateva au fost facute cunoscute marelui public datorita albumului lor de coveruri „Garage Inc” („Am I evil?” e probabil in playlistul multor fani metallica, unii dintre ei necunoscand trupa care a lansat-o).

„Lightning to the nations” e un album solid, al unei trupe NWOBHM (new wave of british heavy metal, denumire data unei suite de trupe britanice de la finele anilor 70 in frunte cu Iron Maiden), si in acelasi timp unul dintre primele care anunta aparitia iminenta a thrashului. Un sound mult mai agresiv decat era standardul momentului. Numarul mic de piese (7), dintre care mai mult de jumatate aduc ceva inovator,  si ritmul alert nu te lasa sa te plictisesti pana la final.

Piese remarcate: „Lightning to the nations”, „The prince”, „Am I evil”, „Helpless”. Singurul lucru care ma enerveaza la trupa asta (dupa o auditie sustinuta), este vocea solistului. Nu reusesc sa ma obisnuiesc cu ea si mi se pare ca ii lipseste forta.

Daca va place metalul rapid si care pastreaza totusi ceva „old school” si melodicitate mai multa decat un thrash obisnuit, va recomand albumul asta. Aviz fanilor Metallica!

Rating 8/10.

Read Full Post »

heaven_and_hell_front_big

the closer you’ll get to the meaning, the sooner you’ll know that you’re dreaming…


Tracklist:
1. Neon Knights
2. Children Of The Sea
3. Lady Evil
4. Heaven And Hell
5. Wishing Well
6. Die Young
7. Walk Away
8. Lonely Is The Word

In ultimul post am vorbit despre albumele care au inventat practic un nou gen, anume heavy metalul. Aceasta se petrecea in 1970, o perioada de mari revolutii in domeniul culturii populare.

Albumul pe care vi-l propun acum spre auditie este lansat 10 ani mai tarziu, de aceeasi trupa. Si cu siguranta nu a avut acelasi impact in muzica. Si totusi…

Pe bune? Aceeasi trupa? E foarte greu de crezut. Oare pentru ca lipseste Ozzy? sau stilul muzical e cel care s-a schimbat iremediabil? Greu de zis. Un lucru e clar. Black Sabbath a pierdut un vocalist de exceptie insa s-a ales cu altul. La fel de exceptional. Este imposibil in acelasi timp sa nu vedem ca aceasta schimbare a dus la modificarea pregnanta a directiei trupei. Nu doar muzicala ci si lirica. Sa fim sinceri, in ultimii ani ai deceniului 7 trupa o luase pe un drum mai putin entuziasmant decat fusesera primele 3-4 albume. Poate drogurile si celelalte excese incepeau sa isi spuna cuvantul? In orice caz se simtea nevoia unei schimbari. Si sosirea lui Dio s-a dovedit a fi din multe puncte de vedere oportunitatea perfecta in acest sens.  Vocea (la fel de inconfundabila ca a lui Ozzy si in acelasi timp total diferita), carisma si versurile enigmatice si care indeamna la meditatie scrise de Ronnie s-au dovedit a fi suficiente pentru a repune pe roti trupa. Desigur, ceilalti membri, in special Iommi si Geezer au avut o contributie extrem de importanta. Insa Dio a schimbat pentru totdeauna imaginea Black Sabbath. Intr-un fel a adus-o in actualitate cu ceea ce insemna heavy-metalul la inceputul anilor 80 ( Iron Maiden, Judas Priest…), in acelasi timp pastrand-o pe un fagas original.

Nu vreau sa intru intr-o discutie pe tema „cine a fost mai bun: Ozzy sau Dio”. nu are rost, in primul rand pentru ca e o chestie total subiectiva si in al doilea rand pentru ca din intamplare amandoi imi plac la fel de mult ca vocalisti. Dio e castigator la capitolul tehnica, insa Ozzy recupereaza la capitolul originaliate si feeling.

Insa ce face ca albumul asta sa fie atat de special incat sa se claseze intre cele mai bune albume de gen ale anilor 80 (in opinia mea si nu numai)?  Aproape toate  pieselesunt excelente, tradeaza forma excelenta a trupei in momentul respectiv. Poate ca nu sunt extrem de originale pentru perioada aceea (aici e clar ca primele albume black sabbath matura pe jos cu „Heaven and hell”), insa piese precum „Neon knights”, „Children of the sea”, „Heaven and Hell”, „Die young”…sunt o demonstratie de clasa. Si o lectie de metal pentru trupele tinere ale momentului care aveau pretentia de a-i depasi pe veterani.

Rating: 8,5/10

Read Full Post »

Older Posts »