Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘60s’

Despre Velvet Underground pe iutub

Am avut surpriza placuta sa gasesc pe canalul Youtube romanesc Happyfish o serie de filmulete despre Velvet Underground, dar si supriza neplacuta sa vad ca aveau mai putin de 30 de view-uri fiecare (avand in vedere ca exista videoclipuri Nicolae Gutza cu peste un milion).

Asta e prima parte. Mai sunt vreo 12. Le gasiti la related videos.

Anunțuri

Read Full Post »

album-ten-years-after

1. „I Want to Know” (Mc Leod) – 2:11

2. „I Can’t Keep from Crying, Sometimes” (Kooper) – 5:24

3. „Adventures of a Young Organ” (Lee, Churchill) – 2:34

4. „Spoonful” (Willie Dixon) – 6:05

5. „Losing the Dogs” (Lee, Dudgeon) – 3:03

6. „Feel It for Me” (Lee) – 2:40

7. „Love Until I Die” (Lee) – 2:06

8. „Don’t Want You, Woman” (Lee) – 2:37

9. „Help Me” – (Bass, Dixon, Williamson) – 9:51

Albumul de debut al trupei din Nottingham îşi afirma apartenenţa la stilul blues-rock ce cucerise Anglia în acei ani. Dacă prima piesă e un antreu blues standard, următoarele se împregnează cu o abordare psihedelică. Agoniile orgii Hammond, pe care culisează solourile de chitară, creează un blues modern, urban. Coveruri aproape obligatorii în epoca în care blues-ul era luat ca etalon muzical:  Spoonful, Help me. Un album creat de nişte britanici care probabil se săturaseră de „râncezeala” din Nottingham. Nimic excepţional; piesele originale sunt slabe. Am ascultat materialele lor live, care sunt de departe mai bune. Acolo îşi iau libertatea de a improviza şi de a lungi piesele până la leşin. O muzică de fundal pentru activităţi de rutină sau escapade nocturne.

Nota lui Vlad: 6.0

Read Full Post »

velvet-underground-and-nico

A thousand dreams that would awake me

Different colors made of tears


Tracklist:
1. Sunday morning
2. I’m waiting for the man
3. Femme fatale
4. Venus in furs
5. Run Run Run
6. All Tomorrow’s Parties
7. Heroin
8. There She Goes Again
9. I’ll Be Your Mirror
10. The Black Angel’s Death Song
11. European Son

Nebunia muzicala a anilor ’60 nu a fost intruchipata vreodata mai bine de vreo trupa. Si niciodata placerea si durerea, binele si raul, frumosul si uratul nu au incaput si nu s-au completat intre ele mai natural pe 2 fete de vinil. Contributia cantaretei de origine germana Nico (protejata lui Andy Warhol, care fiind managerul trupei la momentul respectiv, a insistat pentru ca ea sa fie prezenta pe disc), nu face decat sa amplifice calitatile mai sus mentionate. Andy Warhol, celebrul pop-artist, e de asemenea cel care a realizat coverul albumului, al carui simbol falic era subliniat de faptul ca banana avea o coaja „interactiva” ce se putea desface.

Insa continutul albumului e mult mai controversat decat coperta. Teme ce la momentul respectiv erau tabu in societate, dependenta de heroina, prostitutia  sau sadomasochismul sunt servite cu nonsalanta la fiecare a doua piesa. Lucru ce explica receptia proasta de care au avut parte Lou Reed si compania in acei ani. Ca sa nu mai vorbim ca din punct de vedere muzical Velvet Underground era total diferita de tot ceea ce se asculta la vremea respectiva (cu o posibila exceptie, Doors). Inclinatiile filosofice ale lui Lou Reed ce se manifesta permanent in versuri, dublate de inclinatiile catre experimental al poliinstrumentalului John Cale (soundul violei sale electrice e trademarkul albumului), de ritmurile neobisnuite, aproape tribale ale lui Maureen Tucker, si de vocea inconfundabila a lui Nico, fac din acest album o auditie total neobisnuita pentru un ascultator din perioada aceea, si nu numai.

Albumul debuteaza cu „Sunday morning”, o piesa care ar putea aparea in playlistul unui radio contemporan fara a-si arata catusi de putin varsta. Tin minte ca asta a fost senzatia mea la prima auditie: piesa asta e din 67? Parca ar fi fost scrisa ieri… o balada pe cat de frumoasa si de simpla, pe atat de subapreciata. Imediat dupa insa, urmeaza prima piesa „controversata”: „I’m waiting for the man”, o incursiune in viata unui junkie care isi asteapta dealerul. Desi tot Lou Reed este cel care o canta, totul s-a schimbat. Tonul vocii, ritmul, instrumentatia. O piesa clasica de rock’n’roll. Acest contrast puternic intre piese (atat la nivel liric cat si muzical), va continua pe tot parcursul inregistrarii. Este insa un contrast controlat, echilibrat.

Urmeaza apoi intrarea in scena a lui Nico, cu „Femme fatale”. Aceasta nemtoaica  are o voce care te obliga sa iei o atitudine extrema: sa o iubesti sau sa o urasti. Si asta instantaneu. Eu am mers pe prima varianta. E frumoasa si in acelasi timp are ceva sinistru…foarte greu de descris. Va veti lamuri ascultand-o. Si o veti iubi. Sau nu. Un lucru e clar…albumul asta nu ar fi fost la fel fara ea.

Materialul continua cu Reed cantand  „Venus in furs”, piesa dedicata sadomasochismului. O piesa a carei atmosfera orientala sustinuta de viola lui Cale si aparenta monotonie mi-a adus aminte de „Kashmir” de la Zeppelin (desigur, astea sunt singurele asemanari intre cele 2 piese, pe care le despart oricum 10 ani de istorie muzicala). La momentul asta inocentii ascultatori de muzica usoara din ’67 ce cumparasera albumul probabil ca tocmai il scoteau din pick-up si dadeau cu el de pamant pentru a-l exorciza.

In continuare, consistenta albumului scade un pic: „Run Run Run” nu este o piesa memorabila. Probabil ca este mult prea apropiata de epoca in care a fost compusa, spre deosebire de restul albumului. Insa „All tomorrow’s parties” e superba. Din nou vocea inghetata si misterioasa a lui Nico, din nou monotonia „frumoasa” a instrumentatiei care nu face decat sa sublinieze atmosfera incarcata. Dupa o ascultare piesa asta iti ramane in cap cel putin o saptamana…ceea ce poate fi un lucru bun sau rau (depinde daca o iubesti sau o urasti pe Nico). Iar apoi iata-ne ajunsi la momentul culminant al albumului, cea mai lunga, cea mai controversata si probabil cea mai memorabila piesa de pe album: epica „Heroin”…cantata, sau mai bine zis „experimentata” de Lou Reed. Probabil si cea mai buna transpunere in muzica a unui „trip”. „Heroin, be the death of me”….tragic de adevarat s-a dovedit a fi acest vers pentru Nico, a carei moarte tragica s-a datorat intr-o mare masura respectivului drog.

Dupa aceea, albumul se calmeaza, (Nico ofera un nou tur de forta cu „I’ll be your mirror”), cu posibila exceptie a ultimei piese, „European Son”, care reprezinta un final „zgomotos” si cat se poate de psihedelic.

Un album ce nu avea cum sa „dea bine” la vremea respectiva, fiind inevitabil comparat cu muzica hippiotilor de San Francisco (dispretuita de Reed si compania), ce era la apogeu atunci. Insa a supravietuit testului timpului. Pentru mine, cel mai bun album Velvet Underground, si posibil cel mai bun album al anilor ’60.

Piese remarcate: toate, mai putin „Run, run run” si „There she goes again”, ce suna banal pentru vremea respectiva si astfel sunt intr-o oarecare discordanta cu restul inregistrarilor. Or fi dorit sa atenueze un pic lipsa totala de comercialism a celorlalte piese.

Rating: 9,9/10 mancati-as!

Read Full Post »

led_zeppelin12

Tracklist:
1. Good times bad times
2. Baby I’m gonna leave you
3. You shook me
4. Dazed and confuzed
5. Your time is gonna come
6. Black mountain side
7.Communication breakdown
8. I can’t quit you babe
9, How many more times

1969…anul zero pentru muzica heavy metal, insa si pentru rockul post-hippiot in general. Pentru ca asta e anul in care au fost lansate cateva dintre cele mai influente albume din istoria rockului. Led Zeppelin e doar unul dintre numele mari care s-au lansat in acel an, alaturi de Genesis, King Crimson si multi altii. Insa debutul acestei trupe a fost probabil cel mai important prin faptul ca a definit inceputul unei noi ere, cea a rockului greu.

La prima vedere, materialul nu pare sa aduca nimic nou in peisajul muzical al momentului. Adica, riffuri agresive de chitara se mai auzisera si prin alte parti, pe la Cream, pe la Hendrix, pe la Rolling Stones. Iar ceea ce canta Led Zep aici e in fond un blues-rock mult mai distorsionat ca de obicei. Insa ceea ce iese in fata ca o inovatie e cu siguranta agresivitatea tobelor, Bonham poate fi de buna dreptate considerat inventatorul percutiei heavy metal. Alaturi de basistul John Paul Jones cei doi formeaza o sectiune de ritm senzationala si mult inaintea timpului lor.Cat despre Jimmy Page..mai are nevoie de vreo prezentare? aproape toate piesele de pe album sunt tinute in picioare de talentul lui de a crea riffuri memorabile (Good times bad times, Communication breakdown, How many more times), care aveau sa dea tonul pentru piesele cu care isi vor incanta Led Zeppelin fanii in anii urmatori. Cat despre Robert Plant… adevarul e ca nu e in forma lui maxima, insa se descurca destul de bine. Unele piese ii ies, altele nu. Ghinionul lui ca a nimerit intr-o trupa cu asemenea instrumentisti, altfel as fi lasat-o mai moale cu critica. Oricum, Led Zeppelin nu ar mai fi fost Led Zeppelin fara el, asta e clar.

Albumul e unul omogen ca stil, destul de multe dintre piese sunt remake-uri ale unor piese de blues, insa interpretate dupa cum am aratat intr-un stil mai mult decat original, care va deveni trade-mark pe albumele urmatoare. In acelasi timp e evidenta concentrarea pe muzica mai degraba decat pe versuri, acestea din urma sunt mai degraba „standard” pentru vremea lor.

O fi asta primul album de heavy metal? Eu nu m-as aventura sa sustin asta. Insa e cu siguranta unul dintre punctele de plecare. Oricum ar fi , ramane un album de debut excelent si unul dintre cele mai inovatoare ale sfarsitului anilor 60. nota 8,5/10 .

Read Full Post »

blonde_on_blonde_b0000c8avu

Daca „The freewheeling Bob Dylan” a fost dupa toate probabilitatile cel mai bun album din perioada sa folk, si cel mai influent in acelasi timp, „Blonde on Blonde” reprezinta incununarea unei alte ere pentru Dylan. A perioadei lui de blues-rock, si in acelasi timp de miserupism total fata de ceea ce astepta publicul de la el. Nu mai stiu cine a zis (posibil Joan Baez), faptul ca Dylan nu era dintre aceia care se ghidau dupa public, ci lasa publicul sa vina dupa el. Insa treaba asta se anunta a fi destul de paguboasa atunci cand, aflat la apogeul carierei sale de folkist, tanarul ajuns persoana publica peste noapte decide dintr-o data sa isi schimbe stilul cu 180 de grade. Miscare care l-a costat multi fani, insa prin care s-a eliberat de povara de a fi ceea ce asteptau ceilalti sa fie si prin care si-a recastigat autonomia artistica. Trecerea sa la chitara electrica si incropirea trupei care il va acompania de aici incolo a fost evident primita cu ostilitate de publicul sau folkist, care l-a acuzat ca „s-a vandut”, insa piese revolutionare precum „Like a rolling stone” n-aveau cum sa nu aiba un ecou, imbinand versurile extraordinare si vocea inconfundabila ale lui Dylan cu talentul instrumentistilor. Din aceasta perioada fertila dateaza si albumul de fata, ultimul dinaintea misteriosului sau accident de motocicleta, despre care nu se stie daca a avut loc cu adevarat sau a fost doar un pretext pentru dylan de a se sustrage din lumina reflectoarelor pentru cativa ani. E un album de referinta si prin faptul ca a fost primul dublu LP din istoria muzicii rock. Si unul dintre primele care amintesc de un album-concept.

Blonde on blonde debuteaza cu „Rainy Day Women No. 12 & 35” o piesa destul de ciudata, in ritm de mars, atipica pentru Dylan si pentru restul albumului, care insa a avut un inexplicabil (pentru mine) succes. Cum se face ca cea mai slaba piesa de pe album a ajuns sa fie printre cele mai cunoscute, nu prea imi explic. O legenda despre piesa asta e aceea ca Dylan refuza sa o cante altfel decat „stoned”. de ce, v-o spun versurile.

Insa de la a doua piesa incolo si pana la ultima, toate pot concura pentru un loc pe un best-of Bob Dylan. Versurile sunt mult mai criptice decat pe albumele lui folk, si melodiile mult mai sofisticate. E greu sa zic ce ma atrage mai mult la piesele astea, muzica sau versurile. Poate mai degraba imbinarea aproape metafizica dintre cele doua. Si aici vorbesc de piese precum „Visions of Johanna”, „Just like a woman”, sau „One of us must know” , astea find doar primele care imi vin in minte, si care au toate un motiv comun, femeia (de aici pana la un album concept e cale lunga, dar tot e un inceput, si o intentie usor sesizata). Insa capodopera albumului e reprezentata de ultima piesa (ultima in mod vadit intentionat, si care in varianta originala ocupa o fata intreaga de vinil): Sad eyed lady of the lowlands. Nu stiu ce as putea spune despre ea. Mai bine va las sa o descoperiti daca nu ati facut-o deja. E o piesa monotona prin lungimea ei insa e vorba de o monotonie voita, una frumoasa. Un mod metaforic a ii spune femeii careia ii e destinata ca ar putea continua la nesfarsit fara sa reuseasca sa o descrie asa cum si-ar dori. Probabil una dintre cele mai frumoase balade de dragoste compuse vreodata.

Concluzie: daca n-ati ascultat inca albumul asta grabiti-va sa o faceti. 9,5/10. Piese remarcate: …la dracu, toate!

Read Full Post »

The Who – My generation (1965)

mygeneration

Cu vreo 30 si ceva de ani inainte de limp bizkit ( 🙂 ), o alta trupa (mai putin cunoscuta azi, din pacate) avea pretentia de a vorbi in numele unei intregi generatii.

E greu sa ajungi sa fii considerat lider de opinie cand faci parte din aceeasi generatie cu Beatles si Rolling stones.Greu dar nu imposibil, pentru ca aici e vorba de Who, trupa care prin albumul sau de debut face praf debuturile trupelor mai sus amintite. E drept ca din punct de vedere cronologic My Generation vine cu vreo doi ani dupa aparitia pe scena britanica a noilor idoli adolescentini stones si beatles, insa piesa „My generation” este cea care va ajunge unanim acceptata ca imn al generatiei lor. Sinceritatea era punctul forte al The Who in momentul ala. Tot albumul suna ca un concert live, si asta e in mod evident un plus. Un alt lucru care ii pune pe the Who cu o treapta mai sus decat rivalii lor este varietatea muzicala. Beatles cantau aproape numai piese pop, iar Stones aproape numai piese cu radacini in blues. Who este vadit influentata de aceste doua genuri insa propune o muzica cu influente mult mai vaste, de la soul pana la o varianta foarte arhaica de hard-rock…oamenii isi numesc propriul gen muzical din acea perioada „power pop”, si multi ii considera chiar parintii punkului. Ca sa nu mai vorbim ca ei sunt cei care au creat moda astazi practicata pana la refuz de distrugere a instrumentelor pe scena. Intr-un fel se poate spune ca ei au adus anarhia in rock. Insa ca sa fim sinceri, si din punct de vedere strict muzical, albumul merita mult mai mult decat locul 200 si ceva in topul celor mai bune albume rock all time, asa cum e vazut de Rolling Stone (nu ca ar avea prea mare relevanta topul ala in general).

Un album de zece ori mai energic si mai verde-n fata decat orice album beatles. Si ca sa nu vorbim doar la nivel muzical, sa facem o comparatie intre versurile unei piese beatles a momentului si ale unei piese Who:

Beatles: „If there’s anything that you want,
If there’s anything I can do,
Just call on me and I’ll send it along
With love from me to you.”

Who: „just wanna keep doing all the dirty little things I do
And not work all day in an office just to bring my money back to you
Sorry, baby”

rating: 8/10
piese recomandate: Out in the street, My generation, The kids are allright, A legal matter.

Read Full Post »

the_freewheelin_bob_dylan

Ascultam ieri din intamplare City FM. Mi se intampla rar, acasa nu ascult aproape niciodata radio si la munca nu am sanse la altceva decat radio 21. Pe sus amintitul city fm era o emisiune, nu stiu cum ii zice, in care moderatorul ii invita pe ascultatori sa sune si sa zica fiecare o trupa sau un muzician care in opinia sa a influentat cel mai mult lumea. Spre dezamagirea mea absolut nimeni nu a zis Bob Dylan. S-au amintit multe alte nume precum Pink Floyd, Beatles (evident 😛 ), pana si AC/DC (!!!). Trist.

Albumul de care am de gand sa amintesc acum e foarte posibil unul dintre cele mai influente la nivel social din toata muzica populara a secolului trecut. Am ales sa sar direct la acest al doilea album al lui Dylan pentru ca despre primul nu se pot spune prea multe. Numai 2 piese ale sale, restul doar coveruri. Nu cred ca isi inchipuia pe atunci cate sute sau chiar mii de artisti aveau sa-i cante piesele dupa cativa ani, si pana in zilele noastre. Poate nu avea suficienta incredere in puterea propriilor sale cuvinte, sau poate pur si simplu nu era pregatit. Debutul dealtfel nu a avut prea mare succes, si probabil ca nimeni nu credea intr-un succes comercial al tanarului folkist. Oricum, peste un an avea sa apara albumul care practic l-a transformat peste noapte dintr-un cantaret de folk cu un stil ciudat si inestetic de a canta intr-un fel de mesia, un militant pentru drepturile omului si un idol pentru foarte multi tineri. Interesant e faptul ca Dylan nu si-a dorit niciodata lucrurile astea. El nu-si dorea decat sa cante, si sa creeze evident o conexiune intre el si public, insa atat. Nu credea cu tarie ca aceste cantecele ale sale (botezate de altii „cantece de protest”) aveau puterea de a schimba lumea. Insa pe de alta parte daca nu ar fi crezut ceea ce canta nu ar fi avut de ce sa le cante.

Albumul debuteaza cu o piesa clasica, una dintre primele care iti vine in minte cand e vorba de Dylan. „Blowing in the wind” e simpla si are un mesaj la fel de simplu si de sincer, ca si majoritatea pieselor de aici. Asta e principalul avantaj si in acelasi timp farmecul unui om cu o chitara si atat…autenticitatea, sinceritatea, apropierea de public. Accentul se pune pe ceea ce se spune, nu pe felul cum se canta.

Nu cred ca mai e nevoie sa spun ca majoritatea pieselor de pe acest album (in primul rand „Blowing in the wind” au ajuns sa fie coveruite pana la saturatie de enshpe mii de artisti, la fel ca tot ce a compus Dylan. E ciudat cum unele piese ale sale au ajuns sa fie facute celebre de alte trupe sau artisti, la cativa ani dupa ce fusesera cantate de el. Jimi Hendrix cu „All along the watchtower”, Byrds cu „Mr tambourine man”…sunt numai 2 exemple.

Celelalte piese care se remarca usor pe albumul asta: Masters of war, A Hard rain’s a-gonna fall, Bob Dylan’s dream, Don’t think twice it’s all right. Piese care datorita expresivitatii si simplitatii melodiei si a cuvintelor te castiga imediat. Principala chestie pe care o apreciez eu la Dylan e ca nu face poezie, cel putin nu in sensul care i se atribuie in mod curent acestui cuvant. Nu trebuie sa fii profesor de literatura ca sa ii intelegi metaforele, e vorba de muzica si de cuvintele unui om simplu, aici asemanandu-se cu blues-ul. De fapt pana si un manelist cu niste cunostinte rudimentare de limba engleza ar putea castiga ceva din auditia unei piese ale sale. Asta daca nu ar prefera sa isi ascunda ignoranta si totala incapacitate intelectuala dupa o replica de genul „Hahaa, ce e cu muzica asta de bosorogi sa moara mama…”.

Acord acestui album nota 8,5/10 , doar atat pentru ca…sa fim sinceri, pretentiile muzicale nu sunt nici pe departe atat de ridicate pe cat sunt cele lirice. Si oricum pentru un om cu o chitara si o muzicuta, si fara alte mijloace, mi se pare o nota imensa. Dylan nu era insa omul care sa se complaca intr-un mijloc de expresie care sa nu ii permita mai mult. Dar asta e deja o alta poveste, deocamdata ne oprim aici.

Read Full Post »

Older Posts »