Feeds:
Articole
Comentarii

STANEE! Las-o baa!

Tracklist:
1. Perfect
2. Vecina
3. Luca
4. Tanta
5. Emigrant USA
6. Stan
7. Namol
8. Victoria

Succesul unei trupe ca Timpuri Noi la scurt timp dupa ’90, atunci cand muzica romaneasca ce nu se conforma ideii de „slagar” iesea in sfarsit din anonimat, este foarte explicabil. Tineri, plini de entuziasm si de idei, baietii aveau si unele atuuri in comparatie cu trupe deja recunoscute la nivel national precum Cargo sau Iris: in primul rand, ceea ce cantau ei suna mult mai „fresh”, si in al doilea rand, ei nu se prea luau in serios. Ironia si autoironia se face simtita de la vizionarea copertei pana la fiecare acord de pe fiecare piesa, si totusi piesele suna extrem de autentic si au un stil inconfundabil, preluat intr-o masura mai mare sau mai mica de multe trupe care le vor urma (Sarmalele Reci, Vama Veche, Taxi, etc).

Fara indoiala ca sufletul trupei e reprezentat de solistul Artan si de chitaristul Dan Iliescu (uneori solist si el). Insa intregul registru instrumental e foarte bine pus la punct si suna excelent. Toate piesele se incadreaza in limbajul rock, insa abordarea este variata. Piesa Emigrant USA este cel mai bun exemplu, incepand ca un blues traditional si incheindu-se in stil de heavy metal 70’s. Piese ca Vecina, Luca, Tanta, Namol au setat un standard pentru piesele pe care Timpuri Noi aveau sa le lanseze pe tot parcursul anilor 90: ghiduse, haioase, fredonabile, de facut show in concerte. Stan face si ea parte din categoria asta, fiind in acelasi timp un prilej pentru Iliescu sa isi etaleze skillurile de chitara (nu fara obisnuita autoironie, personajul Stan fiind un „chitarist” care isi tortureaza vecinii de la bloc). Pacat de calitatea inregistrarii, care la fel ca in cazul Cargo prezentat mai devreme,  lasa de dorit.

Prima si ultima piesa (Perfect si Victoria) reprezinta parca o incercare a trupei de a isi depasi limitele si de a face mai mult decat caterinca, versurile dobandesc un anume substrat in contextul societatii romanesti in tranzitie.

Timpuri Noi e cu siguranta un album de referinta pentru timpul sau si ramane unul dintre cele mai bune produse ale muzicii usoare de la noi, ridicandu-se fara nici o problema la standardele de calitate ale muzicii de afara, din toate punctele de vedere…mai putin cel al inregistrarii.

rating: 8.5/10

piese de referinta: Perfect, Tanta, Victoria

Anunțuri

let them hate me, hit me, hurt me, nail me to their tree

Tracklist:

Disc 1

1. Overture
2. heaven On Their Minds
3. What’s The Buzz?
4. Strange Thing, Mystifying
5. Everything’s Alright
6. This Jesus Must Die
7. Hosanna
8. Poor Jerusalem
9. Pilate’s dream
10. The Temple
11. I Don’t Know How To Love Him
12. Damned For All Time

13. Blood Money

Disc 2:

1. The Last Supper
2. Gethsemane
3. The Arrest
4. Peter’s Denial
5. Pilate And Christ
6. Hosanna
7. King Herod’s song
8. Can We Start Again Please
9. Judas’s Death
10. Trial Before Pilate
11. Superstar
12. The Crucifixion
13. John 19:41- Orchesta

Acesta este mult mai mult decat un simplu album muzical, dupa cum probabil ca stiti. Jesus Christ Superstar a fost primul musical de pe Broadway dedicat in intregime muzicii rock, realizare revolutionara la acea vreme. De asemenea este una dintre primele opere rock in adevaratul sens al cuvantului, alaturi de Tommy a celor de la The Who. Jesus Christ Superstar a fost interpretata si reinterpretata de atatea ori incat este imposibil de spus care e cea mai buna varianta, fiecare dintre ele avand meritele sale. Insusi Ian Gillan de la Deep Purple este prezent in rolul lui Isus in interpretarea originala, si ramane unul dintre cei mai buni interpreti ai rolului, alaturi de Steve Balsamo. Cat despre antagonistul sau Iuda, el a fost interpretat genial de Carl Anderson in filmul din 1973. Printre artistele notabile care de-a lungul timpului au interpretat rolul Mariei Magdalena se numara si Sarah Brightman.

Albumul relateaza povestea lui Isus, concentrandu-se pe perioada dinaintea mortii sale, si pe relatia conflictuala dintre el si Iuda. interpretata, ce-i drept, mai liber decat o prezinta textele biblice. Cu toate acestea naratiunea si dialogul respecta indeaproape Evangheliile, mult mai mult decat lasa sa se inteleaga titlul operei, care probabil ca le-a creat multor credinciosi o parere gresita in legatura cu continutul. De fapt, nu este nimic blasfemiator sau batjocoritor la adresa crestinismului si a lui Hristos. Este mai degraba o interpretare moderna a textului biblic, si atat crestinii cat si cei de alte confesiuni sau convingeri pot sa se bucure de ea in egala masura. Calitatea principala a unei opere de arta autentice este deschiderea la cat mai multe interpretari, iar Jesus Christ Superstar sta foarte bine la acest capitol. Finalul nu este unul cu happy-end, de Hollywood, insa este unul deschis oricarei interpretari. Multi crestini il critica, deoarece considera ca omiterea Invierii este un refuz de recunoastere a divinitatii lui Hristos. Pe acestia ii invit sa citeasca Blaga, si sa se elucideze in legatura cu corola de minuni si celelalte chestii invatate prin liceu.

Din punct de vedere compozitional, avem de a face cu ceva mult peste media albumelor pe care eu cel putin obisnuiesc sa le ascult, se cunoaste imediat mana unor profesionisti (Andrew Lloyd Webber si Tim Rice, cunoscuti si pentru alte musicaluri precum Evita). Se pune accentul evident pe performanta vocala, insa instrumentalele sunt extrem de variate, chitara electrica si alte instrumente moderne intersectandu-se deseori cu orchestra simfonica, rezultatul fiind unul neasteptat de reusit. Punctul culminant este monologul lui Isus in gradina Ghetsimani, care (in variantele in care este foarte bine interpretat) poate produce fiori pe sira spinarii (un exemplu marca Steve Balsamo aici ).

Pe scurt, Jesus Christ Superstar ofera o auditie care combina calitatea muzicii clasice cu energia muzicii rock, si a avut o contributie importanta la vremea sa la revitalizarea musical-ului. 40 de ani mai tarziu, continua sa aiba succes in randul audientelor de varste si convingeri cat se poate de diferite. Desigur, simpla auditie a albumului nu se compara cu forta pe care au avut-o multe dintre punerile sale in scena, insa ii acord nota 9/10 , singurul lucru pe care i-l reprosez fiind ca multe dintre momentele sale nu se apropie de intensitatea si genialitatea lui Gethsemane.

pentru incheiere va las in compania lui Sarah Brightman:

Si asa apare o noua rubrica pe forumul asta, cauzata de plictiseala ultimelor zile.

Vom studia aici  acele animale clasificate stiintific sub numele de papagalus plagiatorus (din familia ciorus vopsitus), nascute pentru a plagia sau a imita (foarte) prost pe altii.

Primul pe lista noastra neagra este domnul Shaggy, care conform wikipedia,” imprumuta” elemente din piesa „Angel of the morning” (compusa in anii 60 de Chip Taylor si interpretata excelent de Joya Landis), pentru propria sa piesa, botezata in mod extrem de original „Angel”.

Indiferent daca e vorba de un simplu imprumut sau nu, Shaggy isi merita pe deplin titlul de papagal muzical, macar pentru ca a reusit sa distruga iremediabil o melodie clasica de reggae, reusind in acelasi timp sa depaseasca notorietatea acesteia, cu largul concurs al marelui public amator de balade-regheton de 2 lei.

iata piesa originala:

si iata si bashina produsa de sistemul muzico-digestiv al lui shaggy (de parca nu ar fi auzit-o deja toata lumea):

Am avut surpriza placuta sa gasesc pe canalul Youtube romanesc Happyfish o serie de filmulete despre Velvet Underground, dar si supriza neplacuta sa vad ca aveau mai putin de 30 de view-uri fiecare (avand in vedere ca exista videoclipuri Nicolae Gutza cu peste un milion).

Asta e prima parte. Mai sunt vreo 12. Le gasiti la related videos.

Va propun spre ascultare una dintre primele piese ale trupei Timpuri Noi, dinainte de Revolutie (1988). Asta ca un fel de avanpremiera la recenzia albumului lor de debut, pe care vreau sa o fac in curand. Aceasta piesa din pacate nu e inclusa pe albumul Timpuri Noi. Influentele occidentale ale trupelor precum U2 se fac simtite mai mult decat si-ar fi dorit regimul, motiv pentru care trupa aceasta atat de talentata a trebuit sa astepte pana dupa 90 pentru a se lansa discografic propriu-zis (pana atunci avusese doar aparitii sporadice pe compilatii Electrecord).

Don’t know what I want but I know how to get it!

Tracklist:
1. Holidays in the Sun (3:20)
2. Bodies (3:02)
3. No Feelings (2:49)
4. Liar (2:40)
5. Problems (4:10)
6. God Save the Queen (3:18)
7. Seventeen (2:02)
8. Anarchy in the UK (3:31)
9. Submission (4:12)
10. Pretty Vacant (3:16)
11. New York (3:05)
12. E.M.I (3:10)

In 1977 anarhia debarca in Regatul Unit, adusa de niste baieti care si-au facut o trupa fara macar sa pretinda ca vor sa cante muzica, dar care au influentat iremediabil muzica si cultura urbana de la finele secolului 20. Ceea ce e aproape incredibil avand in vedere ca Sex Pistols au stat impreuna doar 2 ani, timp in care au lansat un singur album, cel de fata.

Si mai inedit este faptul ca Sex Pistols au fost prima trupa care a recunoscut fara inconjur faptul ca imaginea pentru ei conta mai mult decat muzica. Un exemplu in acest sens este concedierea lui Glen Matlock (basistul care se aude pe acest album, instrumentist decent) si inlocuirea sa cu Sid Vicious, cel care era vazut de solistul Johnny Rotten (pe numele adevarat John Lydon) drept intruchiparea perfecta a punkerului, insa care habar n-avea sa cante si era pe deasupra un antitalent.

Dar nu ar trebui sa ne mire, pentru ca totul la Sex Pistols este anti. Anti-muzica, anti-estetic, anti-societate. Ei au incercat cu tot dinadinsul sa isi creeze imaginea de antieroi (pionierii acestui curent sunt de fapt altii…incepand cu Rolling Stones). Si au reusit cu prisosinta. Reactia cremei societatii din Anglia a fost cea scontata, de repulsie si teama fata de acesti „golani”.

Sa trecem insa la ce ne intereseaza pe noi, anume muzica. Aceasta, dupa cum am admis de la inceput, sufera in favoarea imaginii. Insa asta nu inseamna ca Sex Pistols nu au avut nimic de oferi la nivel muzical. Inca de la primele piese ni se arata faptul ca in esenta ceea ce canta trupa nu e cu mult diferit de rock’n’rollul celor de la Rolling Stones sau The Who (facand abstractie desigur de instrumentistii mediocri de care dispune), dar agresivitatea si cinismul cu care sunt cantate aceste formule „clasice” te pun pe ganduri de la inceput, la fel ca si vocea de animal turbat a lui Rotten. Albumul incepe cu o piesa de exceptie, Holidays in the sun, ne introduce cum nu se poate mai bine in atmosfera albumului, care continua in acelasi ritm pana pe la piesa a noua (Submission), care are un tempo mult mai redus. Daca primele 3 piese sunt foarte promitatoare, albumul isi cam pierde din consistenta pe urma (cu exceptia lui Anarchy in the UK si God Save the Queen, ajunse imnuri ale punkului, si pe buna dreptate). Criticile mele ar fi in primul rand faptul ca riffurile de chitara, oricat de explozive ar fi, incep sa plictiseasca pana la urma, datorita lipsei de varietate, la fel ca si behaielile lui Rotten. Si versurile care contin prea mult teribilism si tradeaza prea putina substanta cenusie (in comparatie cu trupe ca The Clash).

In concluzie, este cu siguranta un album extrem de influent din zona punk, mai ales avand in vedere ca e printre primele. Daca Ramones le sunt superiori muzical, iar the Clash ii bat  din punct de vedere al versurilor, cei de la Sex Pistols compenseaza prin atitudine. Dar asta nu le va aduce o nota mai mare de 7.5/10 din partea mea.

Piese remarcate: Holidays in the sun, Bodies, No Feelings, God Save The Queen, Anarchy In The UK.

Absurdul din nou a invins

Tracklist:
1. Povestiri Din Gara
2. Ana
3. Buletin De Stiri
4. Doi Prieteni
5. Portile De Fier
6. 1989
7. Batacanda
8. Brigadierii
9. Erata

La momentul aparitiei acestui material, trupa Cargo era deja cunoscuta prin activitatea sa concertistica, si recunoscuta drept una dintre cele mai promitatoare trupe tinere din tara, pe care schimbarea de regim nu avea cum sa nu o incurajeze. De asemenea, tinand cont de orasul de provenienta (Timisoara) si de unele influente folclorice la nivel muzical, era normal sa se faca paralela cu trupa Phoenix. Intrebarea era daca baietii din Cargo erau cu adevarat de calibrul trupelor legendare cu care crescusera si care i-au influentat.

Povestiri din gara pare sa confirme  acest lucru, cel putin partial. Piesele sunt reprezentative pentru perioada imediata de tranzitie intre comunism si pseudo-capitalismul ce i-a urmat. Soundul trupei, desi anacronic in comparatie cu cel de peste hotare, era destul de proaspat pentru Romania. Principalul atu este vocea lui Kempes, una dintre putinele voci care iese in fata cand vorbim de rockul autohton, si care suna extrem de bine pe albumul de fata. Adi Barar face si el o treaba excelenta la chitara. Prima piesa, cea care imprumuta numele albumului, este poate cea mai buna, si ramane o piesa de referinta pentru inceputul anilor 90 de la noi. Refrenul este foarte catchy. Influentele folclorice nu puteau lasa indiferenti pe fanii trupelor ca Phoenix, iar pe de alta parte instrumentatia ii castiga pe fanii heavy-metal. Piesa Ana este mai comerciala, o balada fara prea mari pretentii insa care a avut succes la public. Buletin de Stiri se intoarce la o abordare mai metal, vocea lui Kempes iesind din nou la rampa. Piesa se doreste a fi de protest, ca si multe altele din muzica noastra, insa nu convinge. Desigur, in anii de dupa revolutie probabil ca avea o alta rezonanta. Doi prieteni e o piesa care pare a avea un caracter personal (fiind vorba de tatal unuia dintre membri), insa din punct de vedere muzical e sub nivelul albumului…cu cateva clase. Nici despre Portile de fier nu se pot spune prea multe, un instrumental nu foarte inspirat, si ca sa fim sinceri, destul de plictisitor, desi in ton cu albumul. 1989 e o noua piesa reprezentativa pentru perioada respectiva, desi nu prea seamana cu ceea ce canta Cargo, mai ales ca ritm, intrerpretarea lui Kempes facandu-ne insa sa uitam acest lucru. Urmatoarea piesa, Batacanda, e una dintre preferatele folkistilor montagnarzi de la noi. Din nou, Kempes face one-man-show. Ca sa fim sinceri, trupei asteia i-ar fi fost mult mai greu sa iasa din anonimat fara acest vocalist si timbrul lui inconfundabil. Brigadierii, desi o preluare, este o noua piesa clasica pentru perioada in care se incadreaza, cu accentele sale muncitoresti cu refrenul extrem de fredonabil, si finalul ironic fata de fostul regim. Barar isi arata si el clasa la chitara printr-unul dintre cele mai reusite solouri ale sale. Cat despre Erata, e o piesa cu un ritm mai alert decat media Cargo, insa destul de neinteresanta din toate celelalte puncte de vedere.

Un album clasic al rockului romanesc de la inceputul anilor 90, care ii prezinta pe Cargo ca una dintre putinele concurente ale trupei Iris , pe bransa aceea de muzica dezvoltata la noi pe modelul heavy metal, fara a fi metal cu adevarat (mai degraba hard rock). Cateva momente de glorie, care aveau sa dea nastere unei noi legende in rockul romanesc, insa si multe momente de mediocritate, toate tinute insa impreuna de vocea speciala a  lui Kempes. Calitatea inregistrarii, desi execrabila, nu poate sa nu nasca nostalgii pentru cei care au trait vremurile alea.

Piese remarcate: Povestiri din gara, Buletin de stiri, Batacanda, Brigadierii

Rating: 7,7/10