Archive for the ‘Albume străine’ Category

That’s right…your stereo is f…ed up!

1. Say No! to Authority
2. Wanna Die
3. Society
4. California Sucks
5. Murder in the Brady House
6. I Can’t Stand Myself
7. My Song
8. High Ambitions
9. March of the Lawmowers
10. Leave Me Alone
11. Don’t Touch My Car
12. 7-11
13. Cows
14. Work
15. Wavin Gerbs
16. Liar
17. O.M.W.
18. Clean-Cut Asshole
19. Raining Needles
20. BPD
21. Experience the Ozzfish
22. Jockpunk
23. K-Mart Blues
24. Bates Hotel
25. Hardcore Hippie
26. What Is Right
27. Yeah Baby!
28. In the Hospital
29. I Feel Like Shit
30. I Hate Led Zeppelin
31. American Suicide
32. A Political Song for Screeching Weasel to Sing
33. Twinkie Warfare
34. Stoned and Stupid
35. Life Sucks (And So Do You)
36. I Wanna Be Naked!
37. My Right
38. Hey, Suburbia
39. Ashtray

Auditia materialelor din anii 80 ale celor de la Screeching Weasel reprezinta un punct foarte bun de pornire pentru cei care vor sa se familiarizeze cu ceea ce insemna punkul acum doua decenii.

E vorba de 39 de piese compresate in mai putin de 40 de minute, majoritatea foarte scurte si foarte „hardcore”. Inregistrari de o calitate indoielnica, profanitati la tot pasul, teribilism si versuri la ‘sto. Dar si foarte, foarte mult talent. Albumul este un diamant neslefuit al genului. Instrumentistii si solistul incepeau sa aiba experienta si acest lucru se simte in momentul in care compari piesele acestea cu variantele lor initiale, de pe  primul demo, pe care il veti gasi pe bootlegul Punk Rock Superheroes, in cazul in care veti reusi sa suportati calitatea execrabila a sunetului (eu am reusit si chiar mi-au placut.  Au fost primele piese Screeching Weasel pe care le-am ascultat si care m-au facut sa cercetez trupa mai indeaproape).

Caracterul uneori contradictoriu al versurilor, care avea sa devina obisnuit pe urmatoarele albume, este prezent si aici. Piesa I Can’t Stand Myself zice asa: „girls are repulsed by the sight of me i slouch and i don’t brush my teeth don’t have a job – don’t go to school and worst of all – i think i’m cool, i can’t stand myself”. Versuri care spun multe despre atitudinea punk, insa si despre genul de umor gustat de Ben Weasel (fondatorul trupei, vocalistul si „poetul” din spatele versurilor). Alte piese duc umorul „Beavis&Butthead” si mai departe, cum ar fi Wavin’ Gerbs, o descriere succinta a activitatii de prajire a unui hamster la microunde. Majoritatea pieselor au continut liric apropiat de acest nivel. Asa ca daca genul acesta de umor va face sa va puneti mainile in cap, cel mai bine e sa evitati albumul din start. Pe cei pe care nu ii deranjeaza atat de mult povestile cu hamsteri si aparate de tuns iarba care explodeaza, si imprecatiile la adresa hippiotilor demne de Cartman, acest album ii va surprinde si cu unele piese care incearca sa depaseasca acest nivel, insa nu prea multe. (A Political Song For Screeching Weasel To Sing, My Right).

Din punct de vedere muzical, albumul ii va incanta pe fanii de hardcore. Amatorii de punk clasic vor gasi si ei cateva piese interesante (Hey, Suburbia), desi influenta celor de la Ramones se va simti mult mai mult pe urmatoarele albume. Instrumentatia este una tipica pentru hardcore, tobosarul face o treaba foarte buna, iar chitara are cateva momente in care arata in mod neasteptat creativitate (cum ar fi finalul piesei Cows, altfel total neinteresanta, care este salvata de aceasta mica interventie solistica a lui Jughead).

Pe scurt, Screeching Weasel este o auditie obligatorie pentru toti fanii de hardcore. Cei care s-au familiarizat cu Screeching Weasel prin albumele acestora pop-punk s-ar putea sa nu il guste, insa adevarul e ca acesta e cel mai punk dintre albumele lor si are un mare plus la capitolul atitudine.

Piese recomandate: I Can’t Stand Myself, Cows, Wavin’ Gerbs (animal violence for the win!), O.M.W. , In The Hospital.

Rating: 7.5/10
Gasiti acest album, alaturi de intreaga discografie Screeching Weasel, aici.


Read Full Post »

A few years ago, I was going through a phase where I would listen to a considerable number of albums every day, in the hope of finding something that would resurrect the excitement I had once felt when listening to albums such as King Crimson’s “In the Court of the Crimson King” or, better yet, Pink Floyd’s “Wish You Were Here”. While my goal was somewhat clear, nothing seemed to work for me then. I was about to give up, when I read a review about an album that would soon flush away all the frustrations about not being able to draw any feeling from the music I listened to.

The moment I discovered Jeff Buckley’s „Grace”, my experience of music took an unexpected turn for the better. In many ways it was different from the two aforementioned quintessential prog albums (which I had often used as a measure for other music). However it possessed a sensibility and fragility that I had never found elsewhere. It was as if some ethereal creature from another world had decided to leave a sign of its presence on Earth, but remain anonymous by using Buckley’s voice and likeness. And this analogy, which might seem a bit far-fetched, might actually reflect to a certain extent Jeff Buckley’s influence on the music scene. Gone from the world far too early, a person of formidable talent, he did manage to leave a legacy, in the form of one album, that will send shivers down the spines of music lovers for… well, forever. I can’t really see it any other way.

It’s not easy to objectively comment upon an album one is so emotionally attached to, but I’ve decided that, after all, I’m not even going to try to write an objective review. No, this will be about the “Grace” that blew my mind away, sending waves of adrenalin through my body, literally F-ing up my psyche into sheer ecstasy (by ‘literally’ I actually mean ‘figuratively’, just so you know). But just to entertain the illusion that this is not my personal review, I’ll use the second person from now on. This should hopefully do the trick of getting you involved in the description I’m about to give.


The album opens with some quiet, otherworldy electric guitar harmonics and arpeggiated chordal work, subtly emphasised with a whammy bar and volume pedal. Then Buckley’s voice comes in. This is when you realise your ears are in for a real treat. The voice strikes you as gentle yet raw and you get a certain feeling that this is not where the surprises stop. And indeed it isn’t. By the second chorus, the voice starts to soar while the instrumentation simply explodes in a Zeppelin-esque manner. There’s tension and release, then tension and release again, and your brain slowly gets flooded with endorphins. Now you’re ready for what comes next.


The title track is simply amazing. Retaining some of the tension and otherworldliness of the previous song, it manages to take you new places with its slightly more constant and alert beat and Buckley’s vocals ranging from breathy to almost shouted. And here you start to get the sense of the singer’s incredible 4-octave vocal range.


‘Last Goodbye’ is somewhat of a pop song, which doesn’t mean it is any less enjoyable. The intro slide guitar riff, complemented by the catchy bass line (which gets repeated in different forms throughout the song) is one of the better moments of the song. The run through different tonalities and timbres makes the song interesting enough to belong on this nearly-perfect album.


‘Lilac Wine’ is the first cover on the album (there are two more: ‘Hallelujah’ and ‘Corpus Christi Carol’). It is a serene and sensitive song and its sparse and quiet instrumentation leaves room for the singer’s perfectly-controlled voice. At this point you realise that there are many sides to Buckley’s musical sensibility.


‘So Real’ is one of the more powerful moments on the LP. The lyrics and the vocal melody blend so well that you cannot help but think of how it echoes the avant-garde experimentation on Tim Buckley, Jeff’s Father’s, album ‘Lorca’. Complete with dissonant guitar parts and controlled vocal disorder, it hints at the darker, more chaotic side of Buckley’s psyche.


‘Hallelujah’ is one of the few covers in rock history that manage to surpass the original. While Leonard Cohen’s version is indeed a wonderful performance, Buckley adds the depth of his own voice and sensibility to the song. While the dynamic variations in the song are subtle, there are so many hair-raising moments that it is as if you were enraptured and taken apart, neuron by overstimulated neuron, by Buckley’s voice – which, on this track, reaches its peak in terms of clarity and expressiveness. It is hardly imaginable how a song conveying so much pain and disappointment can have such an uplifting effect.


A composition more in the realm of soul music than anything else, ‘Lover, You Should’ve Come Over’ nicely highlights Buckley’s vocal ability, and the band’s instrumental prowess. Buckley’s voice is perfectly fitted for this kind of composition.


A reprise of a Middle English hymn, ‘Corpus Christi Carol’, with its peaceful instrumentation and ethereal vocal part, is a song that, while somewhat detached from the rest of the album, can bring the listener to emotional areas yet unvisited. Buckley shifts freely from his head voice to his falsetto voice throughout the song, which contributes to the feeling of otherworldly serenity.


The heavy ‘Eternal Life’ kicks in full blast, spoiling the effect of the previous song a little. The lyrical content is also powerful, while possessing a certain naivety. It’s a song that kicks your heart around as if it were a soccer ball in a room with walls only two feet apart. A good song indeed, but it somewhat pales in comparison to the final track.


‘Dream Brother’ closes the album in a vigorous and emotionally intense manner. Lyrically making reference to Buckley’s father’s absence during Jeff’s early life, this song is almost mind-altering. It is as if digging out the bones of hated memories and then pouring cement over them. The closing line – “asleep in the sand, with the ocean washing over” literally washes over your mind, sending shivers and spikes through your body. It is glimpse into Jeff Buckley’s vantage point – the tragedy, the pain, the fear, the disappointment, but also the joy and numinous ecstasy of his short existence.

Jeff Buckley’s album “Grace” is not just an LP that you listen to, it is an experience that pulls you in and doesn’t let you go until you listen to it again and again and again… Well it doesn’t really ever let you go. After hearing it once, your perception of music might never be the same.

Rating: 9.5/10

Read Full Post »

let them hate me, hit me, hurt me, nail me to their tree


Disc 1

1. Overture
2. heaven On Their Minds
3. What’s The Buzz?
4. Strange Thing, Mystifying
5. Everything’s Alright
6. This Jesus Must Die
7. Hosanna
8. Poor Jerusalem
9. Pilate’s dream
10. The Temple
11. I Don’t Know How To Love Him
12. Damned For All Time

13. Blood Money

Disc 2:

1. The Last Supper
2. Gethsemane
3. The Arrest
4. Peter’s Denial
5. Pilate And Christ
6. Hosanna
7. King Herod’s song
8. Can We Start Again Please
9. Judas’s Death
10. Trial Before Pilate
11. Superstar
12. The Crucifixion
13. John 19:41- Orchesta

Acesta este mult mai mult decat un simplu album muzical, dupa cum probabil ca stiti. Jesus Christ Superstar a fost primul musical de pe Broadway dedicat in intregime muzicii rock, realizare revolutionara la acea vreme. De asemenea este una dintre primele opere rock in adevaratul sens al cuvantului, alaturi de Tommy a celor de la The Who. Jesus Christ Superstar a fost interpretata si reinterpretata de atatea ori incat este imposibil de spus care e cea mai buna varianta, fiecare dintre ele avand meritele sale. Insusi Ian Gillan de la Deep Purple este prezent in rolul lui Isus in interpretarea originala, si ramane unul dintre cei mai buni interpreti ai rolului, alaturi de Steve Balsamo. Cat despre antagonistul sau Iuda, el a fost interpretat genial de Carl Anderson in filmul din 1973. Printre artistele notabile care de-a lungul timpului au interpretat rolul Mariei Magdalena se numara si Sarah Brightman.

Albumul relateaza povestea lui Isus, concentrandu-se pe perioada dinaintea mortii sale, si pe relatia conflictuala dintre el si Iuda. interpretata, ce-i drept, mai liber decat o prezinta textele biblice. Cu toate acestea naratiunea si dialogul respecta indeaproape Evangheliile, mult mai mult decat lasa sa se inteleaga titlul operei, care probabil ca le-a creat multor credinciosi o parere gresita in legatura cu continutul. De fapt, nu este nimic blasfemiator sau batjocoritor la adresa crestinismului si a lui Hristos. Este mai degraba o interpretare moderna a textului biblic, si atat crestinii cat si cei de alte confesiuni sau convingeri pot sa se bucure de ea in egala masura. Calitatea principala a unei opere de arta autentice este deschiderea la cat mai multe interpretari, iar Jesus Christ Superstar sta foarte bine la acest capitol. Finalul nu este unul cu happy-end, de Hollywood, insa este unul deschis oricarei interpretari. Multi crestini il critica, deoarece considera ca omiterea Invierii este un refuz de recunoastere a divinitatii lui Hristos. Pe acestia ii invit sa citeasca Blaga, si sa se elucideze in legatura cu corola de minuni si celelalte chestii invatate prin liceu.

Din punct de vedere compozitional, avem de a face cu ceva mult peste media albumelor pe care eu cel putin obisnuiesc sa le ascult, se cunoaste imediat mana unor profesionisti (Andrew Lloyd Webber si Tim Rice, cunoscuti si pentru alte musicaluri precum Evita). Se pune accentul evident pe performanta vocala, insa instrumentalele sunt extrem de variate, chitara electrica si alte instrumente moderne intersectandu-se deseori cu orchestra simfonica, rezultatul fiind unul neasteptat de reusit. Punctul culminant este monologul lui Isus in gradina Ghetsimani, care (in variantele in care este foarte bine interpretat) poate produce fiori pe sira spinarii (un exemplu marca Steve Balsamo aici ).

Pe scurt, Jesus Christ Superstar ofera o auditie care combina calitatea muzicii clasice cu energia muzicii rock, si a avut o contributie importanta la vremea sa la revitalizarea musical-ului. 40 de ani mai tarziu, continua sa aiba succes in randul audientelor de varste si convingeri cat se poate de diferite. Desigur, simpla auditie a albumului nu se compara cu forta pe care au avut-o multe dintre punerile sale in scena, insa ii acord nota 9/10 , singurul lucru pe care i-l reprosez fiind ca multe dintre momentele sale nu se apropie de intensitatea si genialitatea lui Gethsemane.

pentru incheiere va las in compania lui Sarah Brightman:

Read Full Post »

Don’t know what I want but I know how to get it!

1. Holidays in the Sun (3:20)
2. Bodies (3:02)
3. No Feelings (2:49)
4. Liar (2:40)
5. Problems (4:10)
6. God Save the Queen (3:18)
7. Seventeen (2:02)
8. Anarchy in the UK (3:31)
9. Submission (4:12)
10. Pretty Vacant (3:16)
11. New York (3:05)
12. E.M.I (3:10)

In 1977 anarhia debarca in Regatul Unit, adusa de niste baieti care si-au facut o trupa fara macar sa pretinda ca vor sa cante muzica, dar care au influentat iremediabil muzica si cultura urbana de la finele secolului 20. Ceea ce e aproape incredibil avand in vedere ca Sex Pistols au stat impreuna doar 2 ani, timp in care au lansat un singur album, cel de fata.

Si mai inedit este faptul ca Sex Pistols au fost prima trupa care a recunoscut fara inconjur faptul ca imaginea pentru ei conta mai mult decat muzica. Un exemplu in acest sens este concedierea lui Glen Matlock (basistul care se aude pe acest album, instrumentist decent) si inlocuirea sa cu Sid Vicious, cel care era vazut de solistul Johnny Rotten (pe numele adevarat John Lydon) drept intruchiparea perfecta a punkerului, insa care habar n-avea sa cante si era pe deasupra un antitalent.

Dar nu ar trebui sa ne mire, pentru ca totul la Sex Pistols este anti. Anti-muzica, anti-estetic, anti-societate. Ei au incercat cu tot dinadinsul sa isi creeze imaginea de antieroi (pionierii acestui curent sunt de fapt altii…incepand cu Rolling Stones). Si au reusit cu prisosinta. Reactia cremei societatii din Anglia a fost cea scontata, de repulsie si teama fata de acesti „golani”.

Sa trecem insa la ce ne intereseaza pe noi, anume muzica. Aceasta, dupa cum am admis de la inceput, sufera in favoarea imaginii. Insa asta nu inseamna ca Sex Pistols nu au avut nimic de oferi la nivel muzical. Inca de la primele piese ni se arata faptul ca in esenta ceea ce canta trupa nu e cu mult diferit de rock’n’rollul celor de la Rolling Stones sau The Who (facand abstractie desigur de instrumentistii mediocri de care dispune), dar agresivitatea si cinismul cu care sunt cantate aceste formule „clasice” te pun pe ganduri de la inceput, la fel ca si vocea de animal turbat a lui Rotten. Albumul incepe cu o piesa de exceptie, Holidays in the sun, ne introduce cum nu se poate mai bine in atmosfera albumului, care continua in acelasi ritm pana pe la piesa a noua (Submission), care are un tempo mult mai redus. Daca primele 3 piese sunt foarte promitatoare, albumul isi cam pierde din consistenta pe urma (cu exceptia lui Anarchy in the UK si God Save the Queen, ajunse imnuri ale punkului, si pe buna dreptate). Criticile mele ar fi in primul rand faptul ca riffurile de chitara, oricat de explozive ar fi, incep sa plictiseasca pana la urma, datorita lipsei de varietate, la fel ca si behaielile lui Rotten. Si versurile care contin prea mult teribilism si tradeaza prea putina substanta cenusie (in comparatie cu trupe ca The Clash).

In concluzie, este cu siguranta un album extrem de influent din zona punk, mai ales avand in vedere ca e printre primele. Daca Ramones le sunt superiori muzical, iar the Clash ii bat  din punct de vedere al versurilor, cei de la Sex Pistols compenseaza prin atitudine. Dar asta nu le va aduce o nota mai mare de 7.5/10 din partea mea.

Piese remarcate: Holidays in the sun, Bodies, No Feelings, God Save The Queen, Anarchy In The UK.

Read Full Post »

Motorhead – Overkill (1979)

1. Overkill
2. Stay Clean
3. (I Won’t) Pay Your Price
4. I’ll Be Your Sister
5. Capricorn
6. No Class
7. Damage Case
8. Tear Ya Down
9. Metropolis
10. Limb from Limb

Asta e genul de album pe care simt nevoia sa il mentionez desi s-a scris o groaza despre el. Eu nu voi face asta, la urma urmei exista un singur cuvant care poate sa descrie muzica celor de la Motorhead mai bine decat 100 altele: BADASS. Motorhead sunt, fara voia lor, ceea ce trupe ca Manowar se screm din rasputeri sa fie (si tot nu le iese), si anume intruchiparea heavy metalului. Spun „fara voia lor”, pentru ca Lemmy Kilmister sustine in continuare ca Motorhead ar canta „rock’n’roll”. Asa o fi, dar e vorba de un rock’n’roll mai distorsionat, mai pervers si mai rapid ca niciodata.

Nu voi intra in detalii despre melodii, toate se aseamana, insa reusesc sa fie in acelasi timp suficient de autonome si de antrenante incat sa iti fie imposibil sa te plictisesti pana la final. Prima piesa merita sa dea numele albumului, si e una dintre cele mai influente in randul thrasherilor care aveau sa apara in anii 80. E usor sa iti dai seama de ce. Mie imi e imposibil sa nu incep dau din cap, cel tarziu pe la jumatatea ei.

Trupa era bine inchegata la momentul respectiv, cantand deja impreuna de cativa ani, si avand un album la activ. Cei 3 membri ai trupei, toti instrumentisti buni, se completeaza excelent. Cat despre vocea lui Lemmy….sa nu intram in detalii si sa spunem doar ca este perfecta pentru soundul trupei. Iar versurile….”only way to feel the noise is when it’s getting loud”…..nu, lasa.

Un album excelent de DAT DIN CAP. Poate cel mai bun din categoria asta. 8/10 pentru momentele de animaleala pe care mi le-a intermediat.

Read Full Post »

the good son

sorrow’s child grieves not what has passed, but all the past still yet to come

1. Foi Na Cruz
2. The Good Son
3. Sorrow’s Child
4. The Weeping Song
5. The Ship Song
6. The Hammer Song
7. Lament
8. The Witness Song
9. Lucy

Acesta e albumul prin intermediul caruia am facut cunostinta cu personajul Nick Cave. Unul excelent, printre cele mai bune ale sale, insa care te poate face sa te inseli destul de mult in legatura cu natura muzicii lui. Pentru ca e un album foarte atipic pentru el, foarte linistit. Coperta spune totul: Cave cantandu-le unor copilasi.

Si exact asa se prezinta acest material, inca de pe prima piesa, Foi Na Cruz (a carui refren e o preluare a unei melodii religioase braziliene). Aceasta exprima o pace interioara inedita pentru Cave, a carui stare conflictuala se manifesta pana atunci pe cam toate melodiile. Acest lucru e explicabil prin prisma vietii sale private, creatia albumului suprapunandu-se cu momentul in care reuseste sa isi invinga dependenta de heroina care il macinase pana atunci. Exista si cateva piese care fac trimitere la latura lui „salbatica” (cum ar fi cea care da titlul discului si care ilustreaza parabola fiului risipitor din perspectiva celuilalt fiu, cel cuminte, si evident frustrat), insa si acestea au un sound mult mai bland si mai usor de digerat decat cele cu care isi obisnuise Cave fanii. Instrumentatia urmeaza si ea acest tipar, fiind discreta in cele mai multe cazuri si permitandu-i lui Cave sa isi faca numarul.

Albumul demonstreaza ca baladele sunt punctul forte al artistului. Majoritatea sunt  memorabile, in special Sorrow’s Child (cu un pasaj de pian si versuri rascolitoare), The Weeping Song, The Ship Song…ultimul fiind unul dintre cele mai frumoase si mai simple cantece de dragoste compuse vreodata. Desigur, are concurenta chiar pe acest album din partea ultimei piese, Lucy, cea mai scurta, dar foarte intensa ca feeling.

Un album pe care poti sa te „chillax”, dar mult mai mult de atat. Un album esential al lui Nick Cave pe care il recomand oricui vrea o introducere usor de digerat in discografia acestui artist.

piese remarcate: absolut toate sunt bune. nici o „uscatura”.

rating: 9,5/10.

Read Full Post »


take another hit, and bury your brother!

1. We Die Young
2. Man In The Box
3. Sea Of Sorrow
4. Bleed The Freak
5. I Can’t Remember
6. Love, Hate, Love
7. It Ain’t Like That
8. Sunshine
9. Put You Down
10. Confusion
11. I Know Something (‘Bout You)
12. Real Thing

Facelift a fost unul dintre primele albume de grunge care a avut succes comercial, inainte ca Nevermind de la Nirvana sa atinga statutul de fenomen. De fapt, e cam aiurea spus „grunge”, pentru ca Alice in Chains canta cel mai pur heavy metal posibil. cel putin pe acest album de debut. Si nici nu e de mirare ca a avut succes intr-o perioada in care intreaga suflare a pletosilor se saturase pana peste cap de trupe de hair-metal ca Motley Crue, Poison si compania. Pana si MTV se saturase de ei, dovada fiind faptul ca la cateva luni dupa lansarea albumului, Man in the box isi facea aparitia in playlistul MTV.

Ceea ce canta aici Alice in Chains nu e deloc inovator, muzical vorbind. E mai degraba o intoarcere la metalul traditional, numai ca ceea ce ii desparte de toti ceilalti este pesimismul nemasurat de care sunt impregnate toate piesele. 12 cosmare adunate intr-un album (poate ca ar fi sunat mai bine sa fie 13). Vocea lui Layne Staley (muuult mai sugestiva decat a lui Kobain daca ma intrebati pe mine) si versurile sociopate gandite de acesta sunt principalul motiv. La care se adauga chitara lui Jerry Cantrell, completand perfect peisajul depresiv.

Desigur, comparat cu urmatorul album (Dirt), Facelift e aproape vesel. Dar asta e alta poveste. Cateva piese de pe album ies in fata inca de la prima ascultare, cum ar fi We die young si Man in the box, ajunse intre timp adevarate imnuri ale grunge-ului…dar si cateva mai putin cunoscute precum Sea Of Sorrow (foarte tare schimbarea de tempo de la inceput), Bleed The Freak si (mai ales) Sunshine, a carei refren o transforma brusc dintr-o piesa monotona intr-una extrem de interesanta si de…depresiva. Nu mai vorbesc de solourile lui Cantrell, care au calitatea de a fi scurte si de a merge „la sentiment”.

Poate ca ar fi fost mult mai bine pentru toata lumea daca AIC ar fi scurtat un pic albumul asta. Adica, ultimele 3-4 piese nu prea sunt la nivelul restului. Si daca tot n-au reusit sa faca 13 piese, nu prea avea rost sa se screama sa ajunga pana la 12, si sa puna b-sideurile rezultate pe album. Dar tot Alice In Chains sunt si alea, ceea ce inseamna ca eu nu ma plang. Sunt interesante si ele in sensul ca se apropie un pic mai mult de zona blues-ului. (mai ales Real Thing).

Un album pe care unii il vor gasi monoton (in special ultima treime), insa eu, subiectiv ca intotdeauna, il voi nota cu 8,5/10. Desi nu il recomand cuiva care cauta o auditie vesela.

Read Full Post »

Older Posts »