Trixie Smith – Jack I’m Mellow (1938)

una dintre precursoarele rock’n'roll-ului.

Gala Penibililor – Premiile Ochiul Maro (2): Penibili Gi-uniti

In domeniul hip-hopului avem o groaza de candidati pentru  Ochiul Maro al muzicii romanesti. Va trebui sa ne limitam insa numai la cativa, lasand la o parte numele prea sonore precum BUG Mafia, desi ar avea si ei un cuvant de spus in topul asta. La fel, va trebui sa ii lasam la o parte cu tristete si pe baietii de la Delikt, pe care i-am premiat deja la o alta categorie. Vin insa din urma o groaza de tineri entuziasti si…hmm…talentati.

Cele 3 premii sunt de data aceasta completate de o mentiune,care i se acorda celebrului (la el in sufragerie) rapper bihorean: Ciuraru din Astileu! Cel care reprezenteaza cel mai bine Romania si judetul Bihor!

dupa aceasta mica incursiune in rapul bihorean, va ofer PREMIUL 3….

V-ati gandit vreodata cum ar fi daca Sisu si Puya s-ar pocai? Baietii pe care urmeaza sa ii auziti sunt practic clonele neoprotestante ale celor 2 “familisti”, care au renuntat la droguri si la viata de strada in favoarea Bibliei. Sau cel putin asa zic ei, ca vin din strada. Si poarta haine largi, deci e clar. Nu stiu Dumnezeu cum se simte cand i se aduc asemenea osanale (probabil el e dj-ul lor omniprezent si omniscient), dar bietul 2pac cu siguranta se invarte in mormant. Pocaitii on the mic!

Iata-ne ajunsi la momentul cel mai dificil…e vorba de doua nominalizari care e aproape imposibil sa fie separate ca valoare. Din acest motiv cu greu le acord PREMIUL 2 baietilor de la BRIGADA A.M. Viitorul rapului romanesc suna bine! Ia ascultati si voi ce flow au:

Se zvoneste ca trupa ar avea un al treilea membru , si mai renumit.

Iar acum, momentul adevarului. Ochiul Maro i se acorda domnului…RECHINU‘!!! (sau omu zapezilor sau cum dracu il cheama).

Iata in sfarsit o piesa cu mesaj. Eu propun sa isi puna toti parlamentarii cele 4 scanduri, plus cuiul, in declaratia de avere…ca nu se mai poate asa.

(to be continued)

Kumm – Confuzz (2002)

suntem toti o apa si-un pamant

Tracklist:

1. Bara Bara Gol Gol

2. Aievea

3. 1000 De Chipuri

4. Vorbe-n Vant

5. Miez De Zi

6. La La La

7. Cain

8. The Mirror And The Window

9. New Old Day

10. Nightflight

11. After The End Of The World

Se pare ca aducerea lui Dan Byron pe postul de vocal a fost mutarea propice pentru a ii aduce pe Kumm in prim-planul muzicii alternative de la noi. Prezenta lui Byron a adus carisma care lipsea trupei la nivelul vocalului si a umplut parca un gol. Stilul trupei s-a schimbat de asemenea destul de mult o data cu venirea sa, insa nu stiu in ce masura ar trebui sa pun aceasta schimbare de directie pe seama lui.

Inca de la primele piese se constata ca se pune accentul pe bas parca mai mult decat pana acum, multe dintre ele fiind caracterizate de sunetul acestuia (Miez de zi, exemplul cel mai bun in sensul asta, alaturi de 1000 de chipuri) . Saxofonul in schimb are prezente mai discrete, iar chitara ramane undeva in spate, cu interventii solistice rare dar de bun-gust, lucru atat de rar in rockul nostru romanesc incat merita apreciati baietii de la Kumm si pentru asta.

Albumul este practic impartit in doua: prima parte contine piese mai antrenante, poate un pic comerciale, si cantate in romana. Majoritatea acestora au facut furori si au introdus pe Kumm publicului (mai) larg, cel mai mare succes comercial al trupei fiind probabil 1000 de chipuri. Cea de-a doua parte a albumului este cantata in englezeste, in traditia primului album, si contine piese mai introspecte, mai “de atmosfera”. In engleza sau in romana, versurile raman ceea ce ne asteptam de la Kumm, adica abstracte, uneori chiar inspirate.

Un album bun, poate un pic mai comercial si mai putin “jucaus” decat primul, dar se ridica usor la nivelul acestuia. I-as putea reprosa lipsa de forta in anumite momente, si i-as mai reprosa (lui Byron in special), piesa La La La, care ar fi sunat mult mai bine (dupa parerea mea) fara distorsionarea digitala a vocii. Inteleg motivul, dar scopul nu cred ca a fost atins. Nu suna mai sinistru, ci doar mai aiurea, si Byron avea capacitatea vocala de a scoate ceva fain din piesa aia (care liric vorbind era promitatoare).

Piese recomandate: 1000 de chipuri (se putea!?), Miez de zi, Vorbe-n Vant, The mirror and the window

Rating: 7,4/10

Alexandru Andries – Bootleg (part 1)

N-am mai postat de mult timp nimic pe aici asa ca m-am hotarat sa revin in forta.

Era 1978 sau 1979…sau 1977? in orice caz pe undeva pe acolo. Eu nu eram nici macar in proiect. Taica-miu a avut intr-o zi a acelui an indefinit niste oaspeti, pe niste prieteni de-ai lui, care au venit impreuna cu un tanar student la arhitectura, pe atunci necunoscut publicului larg, pe care i l-au prezentat. Numele sau banuiesc ca l-ati ghicit deja. Da, Andries. Printr-o intamplare fericita, taicamiu poseda pe atunci un junghi de chitara clasica, din aia pe care invata copiii sa cante, si la care urma si eu sa zdranganesc 20 de ani mai tarziu, si mai avea si un magnetofon. Ce a urmat a fost destul de previzibil. Un mini-recital marca Andries, din care nu lipseau unele dintre piesele care urmau sa il faca celebru precum Dracula Blues, insa si unele mult mai putin cunoscute.

fiind un tip destul de altruist de felul meu, vi le ofer spre auditie. calitatea inregistrarii lasa un pic de dorit, insa e scuzabil fiind vorba de o inregistrare pe o rabla de magnetofon care acum 30 de ani era vechi.

Iata primele 4 piese. O sa revin cu altele. Pana atunci, auditie placuta!

track 01

track 02

track 03

track 04

Iron&Wine – Jesus the Mexican Boy

de pe albumul The sea and the rhythm (2003)

Deceneu – Operatiunea Monstru (2001)

atac dj-i cu hernie de compact-disc

Tracklist:

1. 7 zile

2. Copii

3. Sigur si precis

4. Operatiunea Monstru

5. Nu de altceva

In ciuda expunerii relativ reduse la publicul larg, Deceneu si-a facut cu siguranta loc printre legendele hip-hopului autohton. Debutul si l-a facut in cadrul Ghetto-Dacilor, unde si-a facut cunoscute pentru prima oara calitatile de mc si DJ  (pentru ca omul e polivalent). Ghetto-Dacii au avut insa o existenta efemera, iar in 2001 Deceneu isi lanseaza primul (si singurul pana la ora actuala) abum solo, denumit Operatiunea Monstru dupa filmul cu acelasi nume.

5 piese si o durata totala de aproximativ 17 minute ii sunt de ajuns lui Deceneu sa faca o radiografie completa a culturii hip-hop din Romania. Albumul este intr-un fel un manifest, autorul insusi spunand ca scopul sau a fost “corectarea imaginii hip-hop din România, care în prezent este mica si rasturnata”. E greu de zis insa daca telul indraznet a fost cu adevarat atins.

Un aspect pozitiv al “scurtimii” albumului este evident: calitatea celor 5 piese propuse depaseste cu mult media albumelor de gen din Romania. Piesa care da titlul albumului a ramas fara indoiala printre preferatele rapperilor de la noi, ceea ce nu inseamna ca celelalte 4 sunt mai prejos. Preferata mea este Nu de altceva, probabil cea mai caterincoasa. Jocurile de cuvinte si rimele sunt cu o clasa peste ce ne-au obisnuit trupe precum Parazitii. Si mesajul este intotdeauna acolo. Flagelarea hip-hopperilor fara nimic de zis ocupa un spatiu important pe disc, si desi e o tema foarte des intalnita (mai ales la trupe precum Ghetto-Dacii si RACLA), Deceneu reuseste sa evite cliseele.  “Crezi ca o trupa de dublaje/Inerta la mesaje/ajunge fara viraje/pe coperta la Avantaje?”… versuri livrate in stilul vocal inimitabil cu care ne-a obisnuit.

Fara sa aiba un impact prea mare in “mainstream”, albumul a facut si face in continuare furori in “sub”. Era de asteptat. Trist este insa ca au trecut ani de zile si unul dintre cei mai talentati rapperi romanesti nu da semne ca ar dori sa isi continue cariera discografica. Speranta insa moare ultima.

Rating: 8/10

Andy Warhol – Coperta de vinil la rang de arta

Cine nu a auzit astazi de Andy Warhol? Cel care a prezis ca “in viitor, fiecare om va avea 15 minute de faima” si-a depasit cu mult propriile preziceri. El s-a facut cunoscut in special prin picturile sale care au devenit cu timpul pentru multi intruchiparea pop-artului american, insa si prin filmele inovatoare facute de el in anii ’60. In asemenea conditii nu este de mirare ca multe dintre operele sale, poate mai putin pretentioase, sunt lasate uneori in umbra si putini isi amintesc contribuitia pe care a avut-o in cariera anumitor muzicieni, in special cei din cadrul culturii pop.

Nu este foarte cunoscut nici faptul ca lansarea sa ca artist a fost legata in mare masura de executarea de coperte pentru albume muzicale. Cand a ajuns pentru prima data la New York, in 1947, dupa ce abia terminase scoala de arte, piata LP-urilor era o noutate. El a contactat imediat companiile de discuri cele mai mari, oferindu-se ca ilustrator. A reusit sa primeasca repede de lucru, si si-a castigat o anumita notorietate.

In 1956, coperta sa pentru albumul cantaretului de Jazz Kenny Burrell era un desen bazat pe o fotografie, la fel ca multe dintre portretele sale realizate ulterior. Era stilizat, exagerand curbele chitarei lui Burrell, vibratia corzilor si miscarea degetelor.

Un an mai tarziu, pentru albumul “Congregation” al saxofonistului Johnny Griffin, Warhol, lucrand din nou pe baza unei poze, a pictat fragmente de flori colorate pe bluza lui Griffin, care reprezentau o prevestire a florilor uriase pe care avea sa le picteze de atatea ori in cursul deceniului urmator.

Primul contact important cu mediul muzical al anilor 60, al culturii rock, l-a avut prin intermediul trupei The Velvet Underground, pe care a luat-o sub aripa sa protectoare pe la mijlocul anilor 60. Pe atunci, Warhol a avut ideea unui show multimedia numit The Exploding Plastic Inevitable, compus dintr-o serie de evenimente, de la proiectia filmelor sale avangardiste pana la dans si “performance”, realizate de diversii sai protejati, la care se adauga coloana sonora a muzicii celor de la Velvet Underground, Abordarea avangardista a muzicii rock ii facea pe Velvet Underground trupa ideala pentru aceste evenimente in ochii lui Warhol. Exploding Plastic Inevitable a avut insa o viata scurta, din 1966 pana in 1967.

In 1966 The Velvet Underground, impreuna cu Nico (o cantareata de origine germana, si ea protejata a lui Warhol) erau gata sa isi lanseze primul album. Si cine ar fi fost mai indicat pentru a realiza designul copertei decat Warhol?

Inainte de inventia cd-ului, caruia cu siguranta nu ii putem nega calitatile, artistii aveau insa o mai mare libertate de exprimare in ceea ce priveste aspectul copertei albumului pe care doreau sa il comercializeze, si chiar a discului in sine. Warhol a fost unul dintre cei care au exploatat la maxim aceasta libertate. Coperta albumului The Velvet Underground and Nico este un exemplu perfect in acest sens.

Ca tema, aceasta aminteste de celebrele conserve de supa Campbell, prin banalitatea obiectului prezentat. De data aceasta este vorba de un fruct disponibil la orice magazin de zarzavaturi. Ineditul este insa sugerat de textul mic care apare in varful bananei: “peel softly and see”. Cei care au urmat instructiunile au descoperit cu stupoare fructul din spatele cojii. Singurul text pe care il mai continea coperta era…numele lui Andy Warhol,  Nici o mentiune despre numele trupei, acesta fiind probabil unul dintre motivele pentru care la momentul lansarii albumul nu a vandut mai mult de 5000 de copii…pentru ca astazi sa ajunga sa fie recunoscut ca unul dintre cele mai importante si mai influente albume rock ale tuturor timpurilor…si sa fie in acelasi timp un obiect extrem de ravnit de catre colectionari.

In 1971 insa, Warhol duce interactivitatea copertelor de albume la un alt nivel. In 1969, intr-o discutie pe care a avut-o cu solistul trupei Rolling Stones, Mick Jagger la o petrecere, Warhol a sugerat ca ar fi amuzant sa realizeze o coperta de album care sa contina un fermoar real. Un an mai tarziu, Jagger i-a propus ideea pentru albumul Sticky Fingers.

Idee ce s-a realizat, insa de data aceasta au intervenit probleme, cauzate de faptul ca in momentul in care aceste coperte de viniluri erau depozitate una peste alta, cea de jos o zgaria invariabil pe cea de deasupra…o problema de o alta natura a constituit-o imaginea insasi, care i-a facut pe multi proprietari de magazine sa refuze sa expuna discul. In orice caz, succesul comercial al albumului a fost de natura de a scuza aceste mici inconveniente.

Acestea sunt doar cele mai cunoscute dintre creatiile lui Warhol destinate pentru coperte de albume. El a realizat mai mult de 50 de coperte pentru diversi artisti, pentru muzica rock dar si jazz sau blues, cateva dintre numele mari care au apelat la el fiind Diana Ross sau The Smiths.

Copertele sale se constituiau de regula ca un fel de exercitii pentru temele pe care avea sa le utilizeze apoi in picturi, insa ele pot fi considerate opere in adevaratul sens al cuvantului. Pentru ca Warhol nu a facut niciodata distinctia intre arta “inalta” si cea comerciala, “pentru mase”. Si acesta este unul dintre aspectele care fac din el un personaj unic in peisajul artei secolului XX.

Pink Floyd – Summer ‘68

compusa si interpretata de Richard Wright (1943-2008)

RIP

Gala Penibililor (1)

eu am zarit candva un ochi maro…

Permiteti-mi sa inaugurez o noua rubrica pe acest blog. Intrebare (retorica): Vi s-a intamplat vreodata sa ascultati o piesa, sau sa vedeti un videoclip, atat de penibil incat sa va vina sa va acoperiti ochii (respectiv urechile), incercand in acelasi timp un sentiment de mila si de rusine pentru protagonist (sau protagonisti)? Despre asta e vorba aici. Cei care ne-au facut sa experimentam de-a lungul timpului asemenea sentimente unice, merita propriile grammy-uri…sau ceva pe masura. (desigur, uneori se intampla sa aiba si grammy-uri adevarate in palmares, dar mai rar). De aceea, aceasta Gala, dedicata lor, e modul meu de a le multumi celor care au reusit sa ma faca sa ma crucesc, sau sa ma tavalesc pe jos de ras (respectiv plans).

Categoria I: Penibilii Clasici

Prima nominalizare: Verdikt – Vine Politia

mai are nevoie de vreo prezentare?   “hascund dolariii si marcileeeee”…. piesa asta e penibila, fara discutii, dar totusi are un anumit farmec..”de cartier” asa. E o penibilitate care a intrat in constiinta populara si isi merita locul in aceasta sectiune.

A doua nominalizare: Tatiana Stepa : Galbena Gutuie

Intrebare: exista ceva mai penibil decat niste versuri de Adrian Paunescu despre o gutuie (care se intampla sa fie galbena)? Raspuns: da…o piesa adaptata dupa acele versuri. Daca mai luam in considerare si faptul ca pe folkista o cheama Tatiana, si are o varsta respectabila…avem de-a face cu o penibilitate de o clasicitate incontestabila, cu iz de cenaclu socialist.

LATER EDIT: De morti numai de bine. Folkul romanesc, asa amarat si penibil cum e el deseori, e mai sarac.

A treia nominalizare: DJ Boros – Dozatorul

DJ BOROS….sau penibilitatea ridicata la rang de arta. Omul a devenit o legenda vie, si pe buna dreptate. Cum? N-ati auzit de el? Nici nu stiti ce pierdeti, vorba cuiva. E intr-adevar mai underground asa… in orice caz, isi merita locul in analele muzicii penibile romanesti all-time, datorita versurilor sale filosofice, care il detaseaza de restul turmei si datorita contributiei de netagaduit pe care a avut-o prin anii ‘94-’95, la punerea pe roti a industriei muzicale romanesti de profil…ce a urmat dupa aceea, stim cu totii. Multumim, Boros!

Concluzie+decernarea distinctiei

Daca ar fi sa alegem si un castigator, acesta trebuie sa fie Boros. De ce el? Desi a avut o cariera scurta, aceasta a lasat o pata….asta…o amprenta mult prea mare pe muzica usoara romaneasca pentru a nu ii acorda respectul cuvenit. Trupe de asa-zisi “pionieri” in ale muzicii dance romanesti precum Genius palesc in fata acestui titan.

Boros: “va multumesc pentru premiu, dar…asta nu e fericire!”

Cam atata pentru astazi. Dar….. ramaneti “tunati”! Noi penibilitati la orizont!

Junior Murvin – Police and Thieves